În urmă cu câteva zile am asistat la o întâlnire a unora dintre sătenii din Măgina, Gâbova de Sus, Gârbovița, localități aparținătoare municipiului Aiud, dar și cu alții din comunele învecinate, situate în apropierea zonelor împădurite.

I-am ascultat pe fiecare în parte cum se văietau, sincer, ce au pățit și ce mai pățesc cu porcii mistreți de pe domeniile de vânătoare din apropierea satelor. În majoritatea lor spuneau că animalele s-au înmulțit în asemenea măsură încât de foame sau doar din obișnuință le dijmuiesc serios recoltele, câmpul lor ajungând în unele locuri să fie mai frământate decât un câmp de bătălie.

„Ne atacă lanurile. Ne atacă viile, livezile, atacă orice și în urma lor rămâne prăpădul. Spre toamnă, când porumbul este pe rod, atunci este jale” spunea unul dintre ei.

Sătenii stau cu ochii înlăcrimați și se uită la recoltele lor, care se subțiază pe zi ce trece, știind că nu se pot atinge de sălbătici. Nu îi lasă legea. Îi pedepseşte dacă aplică vreo metodă mai drastică, dacă ucid unul sau doi porci, așa, să-i sperie pe ceilalți. În speranța că vor mai salva câte ceva din recoltă, oamenii stau la pândă noapte de noapte și fac zgomote pentru a alunga dijmuitoarele patrupede.

„Degeaba! De la o vreme nu le mai pasă. Parcă habar nu au că suntem acolo. Se poartă de parcă ar fi ai noștri și au trăit sub privirile noastre  de o veșnicie. Ni s-a spus să ne instalăm garduri electrice. De unde Dumnezeu atâţia bani să înconjori cu curent terenuri de câteva hectare?” se plângeau oamenii. Întrebându-i de ce nu fac plângeri la autorități, oamenii s-au uitat la mine ca la un străin rupt de realitate și mi-au spus: „Plângerile sunt ca vorbele. Zboară! În urma lor nu rămâne decât un număr de înregistrare undeva pe la o autoritate și cam atât. Și dumneavoastră ați scris deseori despre aceste lucruri și ați scris  degeaba. Nu mișcă nimeni niciun pai.”

La fel ca și cetățenii cu care am vorbit, se plâng și alții, din alte zone. Peste tot în județ, acolo unde terenurile agricole sunt în apropierea fonduurilor de vânătoare, problemele sunt cam la fel. La fel ca și cei din Măgina sau de prin Gârbove se plâng și sătenii din comunele Livezile, Rimetea, Fărău, Unirea, Noșlac, Mirăslău.

Privind spre ogoarele cultivate am văzut un peisaj de coșmar: tot felul de instalații ciudate, născocite să provoace zgomote, o mulțime de sperietori, sute de doze de bere înșirate pe sârme, oameni de paie, etc. Toate au fost confecționate de săteni pentru a speria, însă, pe cine? Patrupezilor grohăitori nu le mai pasă. Așa cum spuneau oamenii, s-au învățat cu toate, cu sperietori, cu zgomote, cu tot. Unii mai gospodari și mai înstăriți și-au cumpărat instalații speciale, garduri electrice despre care se zice că dacă mistrețul a pus botul, nu mai calcă pe acolo. Sunt puțini acești oameni. Nu mulți își permit investiția, deși aceasta s-ar amortiza în câțiva ani. Nu au banii necesari. În plus, o haită și de 7 mistreți, rupe firul electric dacă vine în trombă…

Întrebarea este: ce-i de făcut? Cum și cine-i apără pe oameni de sălbăticiuni? Cine-i despăgubeşte pentru distrugerile făcute de râmătorii cu păr sârmos?  Există legi pentru așa ceva, dar oamenii spun că aplicarea lor este la fel ca și aplicarea altor multe legi în România, adică amânări și iar amânări.

„Până se mișcă ceva rămâi cu nimic din tot ce ai avut! Trebuie să faci sesizare. Ți se dă un răspuns cum că se va face și se va drege… Ți se spune că dacă omori vreun mistreț te paște dosarul penal, pușcăria, sau în cel mai fericit caz scapi cu o condamnare cu suspendare sau amendă penală… A luat cineva vreo măsură după ce ați spus dumneavoastră acum câțiva ani în ziar că la Râmeț și Ponor ursul omoară vaci și oi și că intră și în curtea omului? Nu! Doar atunci când atacă un om mai face cineva câte ceva. Sălbăticiunile au ajuns să fie mai importante decât mâncarea omului” spunea unul dintre interlocutori.

Ce-i de făcut? Aceasta este întrebarea la care atât autoritățile administrative cât și administratorii fondurilor de vânătoare trebuie să dea răspuns. Până atunci oamenii așteaptă cu răbdare și se descurcă așa cum pot.

Dorel Lazăr