Din analizele făcute de economişti rezultă faptul că în ţara noastră aproximativ 60-65% dintre salariaţi au salarii mai mici decât salariul mediu pe ţară. Mai mult de atât, se pare că sectorul privat este cel care ar fi responsabil, în această componentă a economiei româneşti concentrându-se majoritatea angajaţilor cu venituri mici.

Se pune întrebarea: este normal să fie atât de mici? De ce sunt salariile atât de mici în sectorul privat? Argumentul cu lipsa de productivitate nu constituie o explicaţie. În fapt, e greu de identificat factorii care să justifice un nivel salarial atât de mic. Salariile mici ţin de o decizie  politică şi o viziune despre strategia de dezvoltare a României. Se pare că în loc să se investească în educaţie, formare şi sănătate, s-a preferat adoptarea unei „strategii” tipice ţărilor subdezvoltate şi anume mâna de muncă ieftină, uitându-se de competiţia cu ţările dezvoltate. Faptul că salariile mari alungă investitorii străini este un mit neoliberal vehiculat pentru a inhiba orice revendicare salarială. România, deşi are salarii mici, nu reuşeşte să devină o atracţie pentru investitorii străini, iar volumul investiţiilor e foarte mic. Când singurul avantaj competitiv este preţul scăzut al forţei de muncă şi nu gradul de calificare al acesteia, aşa cum e cazul Franţei, este de aşteptat să nu avem investiţii solide. Şi dacă se întâmplă să avem, în majoritatea lor stau pe banii contribuabilului român, aşa cum o arată numeroasele cazuri de privatizări „de succes” din anii 2000. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne revenim şi să nu mai arătăm acuzator către salariile mari, sau mici, dar relativ sigure din sectorul public, poate ar trebui să inversăm direcţia şi să ne întrebăm de ce avem salarii atât de mici în sectorul privat şi dacă, cumva, ne dorim o strategie de ţară elaborată de guvernele noastre de toată lauda, o strategie care să ne condamne la salarii mizerabile, pe o piaţă a bunurilor şi serviciilor care ţine ritmul şi chiar depăşeşte preţurile de la nivel comunitar.
Haideţi să ne întrebăm de ce statul român investeşte puţin în educaţie? De ce avem cele mai mici cheltuieli cu sănătatea? De ce se alocă atât de puţini bani pentru cultură? De ce subvenţionăm, direct sau indirect, profiturile unor companii multinaţionale gen Nokia sau Ford, care apoi îşi repatriază profitul sau care după câţiva ani îşi relochează producţia? Suntem în plină campanie electorală. Sunt alegeri parlamentare europene. De ce să nu întrebăm candidaţii, dintre care în curând, mulţi vor candida pentru un fotoliu în Camera Deputaţilor sau Senatul României, cum cred ei că noi, ca popor, putem face compatibile aspiraţiile europene, preţurile europene în condiţiile unor salarii mai mici chiar decât în multe state asiatice?