Mulţi dintre micii comercianţi din Aiud afirmă că, în curând, în localitatea lor se va putea spune că fost odată un oraş mic numit Aiud şi că în acest oraş oamenii îşi făceau cumpărăturile la câteva mici magazine aflate la colţ de stradă sau la parterul blocului.

Cumpărând fructele şi legumele din piaţă, hainele de la mici croitori sau fabricate local, locuitorii municipiului au dat posibilitatea ca unii mici comercianţi să prospere şi aceştia începând să investească bani în construcţii, în propriile magazine sau în noi afaceri generând alte noi afaceri şi, bineînţeles, noi locuri de muncă. Încet-încet, afacerile din municipiu se dezvoltau şi începuseră să formeze o micuţă clasă de mijloc a cărei putere de cumpărare creştea de la an la an. Chiar aveau şi un loc în care se întâlneau săptămânal, loc unde se discutau problemele cu care se confruntau şi se încheiau unele convenţii sau afaceri. Am fost şi eu la unele întâlniri ale lor şi am rămas surprins de modul în care se desfăşurau acestea.
Totul era în regulă, numai că într-o zi, în centrul oraşului, prin subtilităţi numai de reprezentanţii acestuia şi administraţia locală ştiute, un lanţ internaţional de supermarketuri a venit şi a deschis un imens magazin. S-a pus exact în centrul oraşului şi nu la margine, aşa cum se obişnuieşte în orice urbe din vest. Prima dată oamenii au mers din curiozitate la noul, luminosul şi uriaşul magazin. Era ceva ca în filme! Era ceva ca în modul de viaţă văzut la televizor. Acest prim magazin era o parte din iluzia prosperităţii şi a unei vieţi la care ei nu ajunseseră încă. Apoi oamenii au constatat că produsele vândute aici erau mai ieftine decât la vechile şi micile magazine de cartier, de unde îşi cumpăraseră până de curând cele necesare. Încet, dar sigur, orbiţi şi de mulţimea produselor şi veselia culorilor de pe ambalaje, au început să cumpere mai mult şi mai mult.
Pierzându-şi clientela obişnuită, micii comercianţi au constatat că volumul vânzărilor le scădea pe zi ce trece. Au redus preţurile. Au redus costurile. Au concediat din personal. Unii dintre ei au mai rezistat câţiva ani. Cei din cartierele mărginaşe mai rezistă şi astăzi. După un timp, supermarketul a început să scadă preţul şi să facă promoţii, în mod ciudat, chiar la produsele care rezistau. Apoi s-au aşezat în oraş alte două supermarketuri. Mulţi dintre micii comercianţi au fost nevoiţi să închidă magazinele şi au concediat personalul. Numărul şomerilor s-a îngroşat simţitor. Bătălia pentru preţuri s-a ascuţit şi mai mult, susţi­nută fiind inclusiv de mediu politic românesc. Sute de afaceri locale au dat faliment şi sute de oameni au rămas pe drumuri. Produsele româneşti au devenit din ce în ce mai rare. Nici ţăranilor din împrejurimile municipiului nu le mai mergea bine şi şi-au căutat alte pieţe. Astfel, banii încasaţi de la aiudeni pe cumpărături au fost transferaţi în alte ţări şi nu s-au mai întors în economia locală. Membrii administraţiei locale se lăudau cu noile investiţii, dar nu au înţeles de ce nu le mai intră bani în bugete, aşa cum le intrau odinioară.
Astfel, au trecut câţiva ani buni peste Aiud. Acum municipiul are patru supermarketuri aşezate „în buricul târgului”. Odată ce s-a închis fosta Întreprindere Metalurgică Aiud, odată ce Cooperativa de Consum a început să şchiopăteze reducându-şi magazinele, iar micile afaceri de cartier au fost puse la zid, tinerii şi mai puţin tinerii, în lipsa de locurilor de muncă şi în lipsa perspectivelor, au ales să plece în oraşe mai mari la muncă sau la studii şi în cea mai mare parte în afara ţării la munca de jos. Denumiţi „sclavii Europei” în majoritatea lor au învăţat ce înseamnă umilinţa. „Pe mine m-au executat repede. Am avut trei angajate în băcănia mea. Am dat preţul mai jos sperând să păstrez clientela, dar efortul a fost degeaba. La început am renunţat la o angajată. Am mai mers un an, după care a trebuit să trag obloanele. La fel ca mine au păţit şi alţi mulţi întreprinzători care aveau magazine în cartiere. Mergeţi pe străzi, prin cartiere şi vedeţi câte spaţii comerciale sunt de vânzare sau de închiriat şi o să vă daţi seama de situaţia creată. Numai din ceea ce ştiu eu, în patru sau cinci ani s-au închis câteva zeci de mici afaceri şi au intrat în şomaj peste o sută de oameni din acest domeniu de activitate”, ne-a declarat unul dintre foştii posesori de magazine de cartier din municipiul Aiud.
Acum magazinele alimentare de cartier din Aiud le poţi număra pe degete. Politica de „deschidere” spre „marile investiţii” a fostelor administraţii şi-a atins obiectivul. A secat financiar mica comunitate a afaceriştilor autohtoni şi nimeni nu mai pune preţ pe calitate. De fapt, aiudenii nici nu mai pot face acest lucru. La banii lor cumpără marfă mai proastă, mai ieftină şi mai „diversificată”, de la supermarketuri. Supermarketurile domină cu produsele lor chimizate. Sărăcia a cuprins întregul municipiu numit odată „mecanicul şef al siderurgiei româneşti”, denumire ce venea de la fosta IM Aiud, care avea aproximativ 10.000 de angajaţi. În oraş piaţa agroalimentară este din ce în ce mai pustie, zeci de spaţii comerciale fiind de închiriat sau de vânzare. La ţară, în satele din împrejurimi, mulţi s-au refugiat în băutură şi au abandonat munca. Încet şi sigur, municipiul Aiud, şi nu numai el, moare. Societatea aiudeană, precum cea naţională, moare încet. La fel  morala, cultul muncii şi demnitatea deodată cu ele. Afacerile aiudenilor îşi trag greu ultima răsuflare, sufocată de involuţia indusă fără de voie de iresponsabilitatea unora care s-au gândit doar la interesul lor …

Dorel LAZĂR