Cu prilejul participării la proiectul „Liter-Art”, derulat de Fundaţia Inter-Art în primăvara acestui an, în Penitenciarul de maximă siguranţă din Aiud, am avut ocazia de a cunoaşte mai mulţi deţinuţi.

Sau, hai să folosesc termenul considerat neînjositor, de „persoane private de libertate”. La încheierea proiectului am promis unora dintre aceştia că voi încerca să ţin legătura cu ei, pentru a le oferi măcar suport moral. Din păcate timpul şi împrejurările nu mi-au permis acest lucru, dar nu i-am abandonat. Am scris şi m-am interesat în continuare de ei, prin intermediul bibliotecarelor de la Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga”, din Alba Iulia, care derulează acum un proiect în penitenciar, cu sprijinul şefului Serviciului de asistenţă psihosocială din această instituţie cu caracter coercitiv, directorul adjunct Ciprian Sabău. În fine, proiectul respectiv a fost o experienţă interesantă, pozitivă din multe puncte de vedere, dar şi… traumatizantă. Credeţi-mă! Mecanismele de reabilitare şi reintegrare a foştilor deţinuţi sunt superficiale! Acum aştept să fiu invitat de către Fundaţia Inter-Art, pentru a intra în posesia volumului ce a fost încropit acolo, dincolo de gratii, alături de deţinuţi (cei ce citesc cotidianul nostru poate că îşi mai aduc aminte de portretele pe care le-am făcut unora dintre ei, cu mijloace jurnalistice). Va fi, vă mărturisesc, un moment de mare satisfacţie şi bucurie pentru mine, ca pentru un om care a văzut iadul pe pământ, cu ochii lui, şi a ieşit apoi la lumină… Dar dacă pentru mine scurtul răstimp petrecut dincolo de gratii a fost oarecum traumatizant, pentru cei ce au trăit în acest infern ani de zile este de nedescris. Noi, cei aflaţi în libertate, ar trebui să-i privim cu alţi ochi pe aceşti oameni. Mai ales după ce şi-au ispăşit pedeapsa. Un astfel de caz vreau să vă relatez în cele ce urmează, pentru a sublinia anumite erori care există în sistemul penitenciar şi în cel de Justiţie, în cadrul căruia ar trebui să funcţioneze mecanisme de reabilitare şi de reintegrare cu adevărat eficiente, nu superficiale ca cele care funcţionează acum! Ele acum nu sunt eficiente, iar din această cauză avem nenumărate cazuri în care deţinuţii abia ce au ieşit după ispăşirea pedepsei, că se şi întorc după gratii! Ori pentru că nu fac faţă iadului cotidian al supravieţuirii de zi cu zi, la care ei nu sunt adaptaţi, ori pentru că dincolo de gratii se află singurul mod de viaţă pe care-l ştiu, singurul în care au o identitate recunoscută, chiar dacă aceasta este la cheremul mediului penitenciar, format din ceilalţi deţinuţi şi din gardieni. Lumea liberă pare o primejdie, pentru cei ce au trăit ani de zile în cel mai întunecat loc posibil: penitenciarul! Cazul pe care vreau să vi-l relatez este cel al tânărului Dorin Florescu (zis Roger), în vârstă de 30 de ani, care a avut de executat o pedeapsă privativă de libertate de 10 ani. Nu mai contează pentru ce faptă, fiindcă acum e liber, are dreptul de a se reintegra în societate, de a munci cinstit şi de a trăi normal, ca orice cetăţean al acestei ţări! El însuşi trebuie să uite ce l-a dus acolo, aşa cum trebuie să uite şi societatea în rândul căreia îşi caută locul acum. Că suferinţa pe care a îndurat-o timp de 8 ani (el a fost eliberat condiţionat acum câteva zile), în mod sigur că nu o va uita niciodată! Aşa că nu cred că va repeta vreodată greşelile din trecut, ca să ajungă din nou dincolo de gratii. Din păcate, societatea îi oferă prea puţine şanse. Şi o să înţelegeţi de ce fac această afirmaţie, din cele ce urmează… Am rămas pur şi simlu stupefiat luni, 28 octombrie 2013, când în biroul meu de la redacţia ziarului „Unirea”  şi-a făcut apariţia nimeni altul decât Dorin “Roger” Florescu! Se eliberase din penitenciar chiar în ziua respectivă. După 8 ani de detenţie! M-am bucurat, sincer, aşa cum s-a bucurat şi el. Repeta la nesfârşit: „Nu-mi vine să cred că stau aici, de vorbă cu dumneavoastră, în libertate…!” Încerca din răsputeri să se stăpânească, dar se vedea că îl sugrumă lacrimile de bucurie. Respira un alt aer. Era alt om. Dar era un om neajutorat, precum un nou născut. Parcă totul în jurul său îl alerta, totul i se părea străin lui, care stătuse 8 ani în cel mai primejdios mediu posibil. Parcă aştepta, din clipă în clipă, să apară un gardian care să-i zică „cioară” şi să-l ia la bătaie. Era îmbrăcat cu un tricou subţire, ca vai de lume, şi tremura de frig şi de emoţie. Şi de foame! I-am dat o haină şi i-am luat două plăcinte de la chioşcul nostru, al „Unirii”, apoi am mers cu el la o terasă din apropiere. Era, parcă, mereu la pândă, cu ochii în toate părţile. Nu a putut să bea nici măcar o bere, după 8 ani de abstinenţă, aşa că a lăsat-o pe masă. Dar mi-a povestit, în schimb, cât de greu îi este acum, afară. Cui îi pasă de un fost deţinut, când sunt atâţia care nu au ce mânca şi nu au unde dormi? Dorin Florescu a trăit prin diferite centre de plasament de la 6 ani, până la 19 ani. Nu are familie, nu ştie nimic de rudele lui. E singur pe lume, iar din penitenciar a ieşit cu 30 de lei în buzunar, cu hainele de pe el şi cu un document care să-i ţină loc de buletin. Ce mănâncă? Unde doarme? Cui îi pasă? Sunt atâţia în ţara asta care nu au ce mânca şi nu au unde dormi. De ce să-şi bată societatea capul şi cu el, un fost răufăcător, un fost deţinut? Culmea este că trebuia să şi ajungă exact în aceeaşi zi la Poliţia din Petroşani, unde trebuia să fie luat în evidenţă. Cu ce bani? L-am ajutat cu cât am putut şi am făcut legătura între el şi o doamnă din Cluj-Napoca, de la Radio Vocea Evangheliei, pe nume Anca Sebestyen, care l-a mai ajutat şi altădată, chiar când era în penitenciar şi el, ca singur pe lume, nu primea pachet „de-acasă”… Colac peste pupăză, fără buletin nu putea nici să ridice banii de la vreo bancă (trimişi de doamna Sebestyen, din Cluj-Napoca) şi nici de la vreun oficiu poştal. I-am ridicat eu şi i-am dat. Era fericit. Măcar exista cineva pe lume care să-l ajute, aşa cum este Anca Sebestyen. Cineva căruia îi pasă de un suflet rătăcit, care îşi caută calea… „Roger” a plecat în aceeaşi zi spre Petroşani. M-a sunat ca să-mi spună că a ajuns cu bine. Parcă se simţea dator să ştie cineva de el că a fost cuminte. Eu sper că va rămâne tot aşa şi că nu va mai ajunge iar după gratii. Dar, din nefericire, va avea mult de luptat şi de îndurat, şi de acum înainte. Va avea de luptat cu prejudecăţile celor din jur, cu asprimile vieţii în această perioadă de criză şi, de­sigur, cu el însuşi! Eu îi doresc succes! Iar dumneavoastră, celor ce citiţi aceste rânduri, vă recomand doar un lucru. De fapt, vă adresez o rugăminte: nu uitaţi că „păcătoşii” care şi-au ispăşit pedeapsa în lumea aceasta au dreptul de a fi priviţi simplu, ca oameni. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Oameni! Şi au dreptul la o nouă şansă…