Sărbătoarea Crăciunului este la doi paşi. Forfota şi febra cumpărăturilor ne-a cuprins pe toţi. Pieţele agroalimentare şi magazinele sunt „ţintele” predilecte ale gospodinelor şi roiesc de lume.

Fiecare este interesat să cumpere cele necesare mesei de Crăciun şi cadouri pentru cei dragi. Vânzătorii de brazi, veniţi zgribuliţi din munţi, îmbie clientela cu cei mai frumoşi brazi pe care i-au putut tăia. Maria este din unul din satele de munte ale judeţului Alba. Vinde, în piaţa aiudeană, brazi „moţeşti”, aduşi de pe terenurile forestiere personale. Frumoşi de-ţi iau ochii, verzi şi argintii, strălucitori. Dimensiunile variază între 1,5 şi 3 metri. Marfă are pentru toată lumea, chiar şi pentru cei care nu prea au bani. Preţul variază între 30-40 de lei, până peste 50 şi chiar 100 de lei, „ăi mai înalţi şi mai bogaţi”.
Deşi marfa este de calitate şi clienţii roiesc pe lângă ea, Maria e nemulţumită, merge rău vânzarea. „E rău de tot, dar rău bine. De azi dimineaţă, dacă am vândut vreo zece. Toată lumea spune că sunt scumpi la 30-40 de lei. Tulai Doamne, da’ oamenii ăştia cu cât vor să le dau un brad?! Nu pot să le dau frumuseţe de brad pe doi sau trei lei. Şi aşa, la un brad, câştig mai nimic. Taxa de piaţă, transportul, actele şi toate alelalte costă. Am fost şi anul trecut, dar parcă atunci se vindeau mai bine, tot cu preţuri ca şi cele de acum, şi tot am rămas cu brazi nevânduţi. O grămadă. Bine, atunci erau mai mulţi comercianţi faţă de acum”, mi-a explicat Maria.
Cadourile de Crăciun, un capitol aparte în bugetul românului, sunt preocuparea majorităţii cumpărătorilor. Toţi se uită cu atenţie la mărfurile expuse. Toţi întreabă cât costă, stau, se gândesc, însă puţini cumpără. Pe lângă tarabele cu jucării, pantofi şi haine, aglomeraţia este mare. Domnul Virgil H. tocmai s-a târguit cu vânzătoarea. În zadar, aceasta nu a vrut să mai lase din preţ. „Vreau nişte jucării pentru nepoţi. Preţurile nu ar fi aşa de mari, dar… Am încercat şi eu, poate, poate… Este decembrie, este iarnă, chiar dacă nu este ger, gazul ne usucă, apa trebuie plătită… Cam greu pentru noi, pensionarii. La pensia mea de 800 de lei, medicamentele pe care trebuie să le cumpăr… rămân cam puţini bani. Cred că voi încerca la second-hand”. Zgribulită de frig, la rândul său vânzătoarea ne-a spus că viaţa a devenit din ce în ce mai grea: „Toţi se învârt pe aici, se uită, întreabă. Unii mai şi cumpără. Cei mai mulţi se târguiesc. Nu am cum să-i ajut. Adaosul este la „cota de avarie”, mai jos nu se poate! Merge rău vânzarea. Nu are lumea bani. Noi simţim cel mai bine şi vedem acest lucru după cum merg vânzările. În ultimii doi sau trei ani s-au înjumătăţit vânzările. Dacă situaţia va evolua aşa cum se aude,  anul viitor va fi jale. Degeaba spun că vor creşte salariile dacă va creşte preţul utilităţilor”.
Pe Teodor S. l-am întâlnit în hala pentru lactate, printre cei care se interesau de preţuri.
Ne-a spus că preţurile la lactate au rămas aceleaşi. „Cei care vând aici sunt oameni de treabă. Ştiu şi ei că românul nu prea mai are bani, aşa că nu se joacă cu preţurile în ajunul sărbătorilor, aşa cum fac alţii. Fiecare are clienţii lui. Eu, spre exemplu, cumpăr de ani de zile de la tizul meu de la Gârbova, de la Teodor. Are omul câteva zeci de vaci şi face treabă bună cu ele. Produsele sunt destul de ieftine şi ce este mai important, sunt bune”. Maria, una dintre femeile care vând lapte, ni s-a plâns: „În piaţă, sunt şi oameni buni, şi mai puţin buni, ca peste tot în lumea asta. Unii ne judecă şi spun că ne îmbogăţim pe spatele lor. Da’ cucoanele de ce nu mai spun la fel când se duc să cumpere un ruj sau un parfum cu sute de lei sticluţa de 50 de mililitri? Noi, cei care creştem vite, nu avem sărbători, nu avem zile libere sau concediu”.
Cele mai asaltate sunt magazinele de carne, lume umăr la umăr, fiecare agitându-se după o bucată mai bună de porc. Şi mai ieftină, că doar mai are şi altele de cumpărat pentru masa de Crăciun. Printre oameni, un pensionar fluturând o sacoşă din plastic, privea derutat peste geamurile galantarelor gemând de cărnuri. Gligor C., acum pensionar, a lucrat 40 de ani într-o întreprindere metalurgică. A strunjit, din 1960 încoace, mii de tone de produse „cam două trenuri de marfă”, aşa cum spune el. „Aş lua nişte piept de porc, pentru sărbători, dar e cam scumpă piaţa pentru noi, pensionarii. Cu 800 de lei cât mi-au făcut ăştia pensia pentru 40 de ani de trudă şi cu 400 ai soţiei, nu pot cumpăra prea multe. Mai răbdăm şi noi, ca tot românul. M-am împrumutat la CAR pensionari, ca să ne ajungă de mâncare. Dăm rata 15 lei pe lună. Vecinii nu au nici ei bani, neamuri nu avem. Asta e viaţa noastră. Ce să-i faci? La omul sărac nici Crăciunul nu mai trage. Sper ca la anu’, că tot am schimbat preşedintele, să ne fie mai bine”, se amăgeşte bătrânul.

Dorel LAZĂR