Stiți ce înseamnă o aruncătură de băț? Cam atât este distnța dintre sat și oraș în interioarul celui de al doilea municipiu ca mărime din județul Alba. Aruncătura de băț în Aiud este distanța dintre centrul istoric, cu cetatea și impozanta clădire a primăriei și cartierul căruia aiudenii îi spun „Cartierul Nou”.

Ei bine, pentru administrația locală, această distanță nu este deloc atât de mică precum pare. Această distanță se măsoară în ani de indiferență administrativă a celor care s-au perindat la cârma acestui secular orășel ardelean. Înseamnă, de fapt, limita dintre doua lumi diferite, una urbană și una rurală, cu toate că amândouă încap sub căciula Aiudului, între limitele administrative ale aceleiași urbe.

Cartierul Nou apare mai degrabă ca o lume liniștită, străină de vuietul și zbuciumul de orășean, dar mai ales tăcută, atât de tăcută încât edilii uită după fiecare scrutin de ea și de problemele sale. Dacă iei la pas straduțele, priveliștea îți bucură sufletul, te îndeamnă chiar să visezi la o casă pe aici, printre pomi și copertine de viţă-de-vie.

Dacă, însă, lași boemia și te apleci mai atent, observi că diferența dintre oraș și cartierul său rural este rugoasă, deloc plăcută la vedere și la atingere. Ba, făcând comparație cu unele comune din apropierea municipiului realizezi adevărata dimensiune a nepăsării administrației locale. Asfaltul a ajuns un vis pentru locuitorii acestui cartier, în timp ce în satele comunelor din apropiere locuitorii se plimbă pe el fără niciun fel de impediment. În „Cartierul Nou”, asfaltul nu a existat niciodată, iar ulițele unde ploile lasă noroaie până la glezne te întămpină tăcute ca și la un priveghi al unei administrații moarte. Canalizare există, dar e nereparată de multă vreme. Viața economică e în aceiași stare de moarte clinică. De vreo câțiva ani buni, vreo trei magazine mici și înghesuiete prin curțile și garajele oamenilor, se străduiesc să satisfacă cerințele, iar vedeta comerțului pare să fie cel aflat la parterul unui bloculeț din colțul străzii Brazilor. În rest, Dumnezeu cu mila, cum spun oamenii locului.

Majoritatea localnicilor sunt batrânii pentru care procurarea unui medicament, de exemplu, înseamnă un adevarat chin, adică un drum pâna la una dintre cele zece farmacii care au proliferat în oraș.

Pentru cei ce vroiau să-și mai înece amarul într-un pahar cu ceva și să uite de noroaiele care le inundă străzile, a existat odinioară o bodegă-magazin, dar patronul a dat bir cu fugiții, că nu era vânzare. La fel au fugit și magazinele și alte mici afaceri încercate de unii întreprinzători. Un hâtru spunea că n-are nici măcar de unde să-și cumpere un capăt de ață să-și coase nasturii la prohap să nu-i iasă socoteala afară.

Printre atâția fugari, niște tineri se încăpățânează să-și țină încă o afacere deschisă. Au închiriat pensiunea „Casa Helvetică” și se străduiesc si ei să câștige un ban cinstit, însă aproape nimeni nu le trece pragul, în afară de câțiva muncitori care lucrează sezonieri în municipiu și sunt cazați de către firma angajatoare acolo.

Mai nou, vechiul „Cartier Nou” al Aiudului, a început să aibă “vedete” lui. La marginea lui pe străzi noroioase, întortocheate și parcă fără niciun fel de gândire de sistematizare au apărut vilele noilor oameni de afaceri postdecembriști. Casele opulente în contrast cu celelalte din zonă se întind, aidoma unor intruși care forteaza ideea că și cartierul acesta este al oraşului, înspre pădurea din apropiere.

O călătorie prin acest cartier este ca și una între doua lumi diferite, din oraș spre o zona plăcută, dar apăsată de uitare, indecisă între urban și zonele rurale din apropiere. Așa că nu degeaba există și locuitori din „Cartierul Nou” care îi invidiaza pe cei din Micro III, Dalas, Morii, zona abatorului despre care spun că au condiții edilitare mai bune și stau la oraș.

În acest cartier, la fel ca și în alte câteva zone, cum ar fi cea din strada Grădinii este suficient să plouă vreme de treizeci-patruzeci de minute, nu foarte zdravăn și deja „asfaltul” se transformă într-o mocirlă fără sfârșit, o colecție de bălți și băltoace printre care trebuie să faci slalom, dacă ții la stralucirea pantofilor din picioare, sau la uscăciunea șosetelor.

În „Cartierul Nou” noroiul a început să facă parte dintr-o normalitate specifică. E ceva de la sine acceptat de locuitorul din zonă că o ploaie aduce automat țărâna înmuiată pe tălpi, tocuri, manșetele pantalonilor, iar o stropeală pe cracii de stofă sau pe ciorapii unei doamne e ceva natural și acceptat. Probabil că din obișnuință, cei care au condus și administrat municipiul acceptă situația, la fel ca și unii locuitori ai acestui cartier și s-au obișnuit cu stropeala pe cracii pantalonilor, asta în cazul în care-și readuc aminte de mersul pe jos și uita de mașina de serviciu.

Lazăr Dorel