Supărat pe „indicaţiile preţioase” ale partidului, un artist plastic aiudean a pictat zeci de ani în beciul casei. Considerând ca fiind un protest întemeiat, Sandor Albert a refuzat să expună pe vremea comuniştilor

Om solid, cu statură atletică, cu părul lung şi alb, cu un ten ce le face invidioase pe multe dintre suratele noastre, cu mult mai tinere decât el, Sandor Albert sau Olbi, aşa cum îi spun  prietenii, pare că este cu mult mai tânăr la suflet decât mulţi alţii născuţi cu 30 sau 40 de ani în urma sa. Dacă în urmă cu 20 sau 30 de ani, puţini dintre cei care-l întâlneau pe străzile municipiului Aiud ştiau că acest om a fost atins de har şi că este un artist, astăzi acest lucru este de notorietate. Sandor Albert a ajuns să fie cunoscut ca unul dintre cei mai originali artişti plastici ai municipiului Aiud, şi aceasta pe merit.
Pasiunea lui pentru arta plastică se pare că s-a aprins încă de pe vremea în care era în primii ani ai şcolii generale. Atunci a desenat, a colorat şi apoi i-a venit ideea să treacă la acuarele, ulei şi chiar să  cocheteze cu sculptura. Zeci de ani a stat „ascuns”. Zeci de ani a refuzat să-şi expună lucrările în vreo expoziţie. L-am întrebat de ce a procedat aşa. A zâmbit puţin şi apoi a spus cu un ton aproape „ţâfnos”: „De aia, că nu am vrut! Nu am vrut să le fac ălora pe plac. Nu am expus aşa cum mi s-a cerut de 1 Mai, de 23 August sau de 30 Decembrie. Cum dracu’ să le faci pe plac unora care ţi-au interzis să te îmbraci aşa cum îţi place, care nu te lăsau să te tunzi aşa cum vroiai tu, să porţi părul mai lung de 3 cm, care nu te lăsau să asculţi muzica ce-ţi plăcea spunând că este subversivă şi care nu te lăsau să te exprimi aşa cum îţi plăcea, liber? Chiar dacă nimeni nu mi-a impus vreo temă pentru lucrările mele, am refuzat să le expun. Aşa am vrut eu, să nu le fac lor pe plac”. După o viaţă întreagă în care a robotit, în calitate de frezor, în industria socialistă şi post-socialistă, Olby este acum pensionar şi pictează. Lucrează în aceleaşi ateliere în care „s-a jucat” zeci de ani, iarna, într-o cameră a casei sale, vara în… beci… la răcoare.
În timp ce-şi aranja pensulele şi tuburile cu vopsele, Sandor Albert ne-a mărturisit că nici nu-şi mai aduce aminte când anume s-a apucat de pictură, însă ştie că pe la vârsta de zece ani a făcut două desene bune care i-au adus schimbări în viaţă. „Am făcut două desene. Era seara de Crăciun. Mie întotdeauna mi-a plăcut Crăciunul. Are un farmec aparte. Unul dintre desene l-am dăruit mamei mele, celălalt tatălui meu. Ştiu că aveam vreo zece ani. O mătuşă de a mea, „pictoriţa”, aşa cum îi spuneam noi, era invitată la noi la masă. Petrecea Crăciunul cu noi. Mătuşa m-a criticat dur. Mi-a reproşat că nu sunt normal, că aş confunda culorile, că în loc de galben eu văd maro, că în loc de roşu aş vedea ştiu eu ce, de exemplu roz şi alte asemenea bazaconii. Ştiu că s-a uitat urât la mine atunci când i-am spus să mă lase în pace că eu aşa simt că trebuie puse culorile. Apoi, după un timp, când a văzut că nu o scoate la capăt cu mine şi că îmi place să desenez şi să pictez, a început să mă mai înveţe câte ceva. După lecţiile ei şi sub îndrumarea profesorului Tiberiu Bogdan, am început să lucrez mult şi mai târziu, după câţiva ani, am încercat să intru la facultate, la Arte Plastice, la Cluj şi la Bucureşti, dar am ajuns mare „artist frezor” la fosta Întreprindere Metalurgică din Aiud”.
Olbi a expus pentru ultima dată prin anul 1974. „Este adevărat că pe acea vreme nu expunea oricine ca şi acum, în zilele noastre. Atunci exista o anumită rigoare, un prag minim al calităţii şi al valorii. Cei care alegeau lucrările pentru o expoziţie le alegeau responsabil”, ne-a spus artistul. Tot de atunci nu a mai expus. Mult timp a stat deoparte, retras. Atunci, în 1974, i s-au impus unele lucruri pe care tinereţea şi firea sa rebelă de artist, încă neştiut de mulţi, nu le-a putut accepta şi s-a retras. La început şi-a adăpostit talentul în beciul casei. Departe de lumea de afară şi de zgomotele citadine, în beci asculta muzică la Radio Europa Liberă şi făcea ceea ce-i plăcea… picta. Acolo a fost lumea lui ani buni, zeci de ani. O perioadă, până acum câţiva ani, a avut însoţitori… o familie de lilieci, căreia nu i-a pus nume deoarece „am avut impresia că ăştia (liliecii) vroiau să mă tragă pe sfoară şi se schimbau între ei”. „Era bine cu ei, mai aveam şi eu nişte suflete pe lângă mine. Iarna nici nu mişcau. Stăteau agăţaţi cu capul în jos ca un candelabru învelit într-o pânză neagră. Din primăvară până toamna târziu le deschideam uşa de la beci şi se plimbau toată noaptea. Aveau şi ei nevoie de libertate la fel cum are nevoie de libertate şi arta, de oricare gen ar fi ea… Au dispărut. Probabil s-au mutat sau au murit”, şi-a amintit artistul.
De doi sau trei ani, Olbi nu mai ştie nimic de liliecii lui. Tot de atunci artistul nu a mai prea lucrat în beci. Arareori, doar în zilele foarte călduroase. Atunci era benefic pentru el. Acum nu mai suportă căldura aşa cum o suporta în urmă cu ani. De fapt, cine o mai suportă? Parcă verile sunt tot mai călduroase… Acolo, în beciul lui, cu răbdare şi multă muncă şi-a creat un stil al lui, inconfundabil. Indiferent în ce tehnică este executată lucrarea de artă, dacă este expusă în vreo expoziţie, oricine poate să spună fără ezitare: Acesta este Sandor Albert!
În urmă cu câţiva ani, într-o discuţie avută cu unul dintre redutabilii noştri critici de artă, bucureşteanul Corneliu Antim, în timp ce se ocupa de trierea lucrărilor şi de organizarea expoziţiilor taberei de artă din Aiud, acesta mi-a spus referindu-se la lucrările lui Sandor Albert: „Uite o chestie cu totul şi cu totul deosebită! Omul acesta are originalitate şi stăpâneşte desenul cum mulţi alţii din această tabără şi nu numai, care se autointitulează artişti plastici, nu o vor face niciodată. Îl aveţi aici, în Aiud, este un fel de exemplu viu. Omul acesta trebuie luat în seamă. Are stofă”.
l”Arta este o fiică a libertăţii, este ordine şi armonie”
Stilul său personal, cromatica folosită şi linia desenului l-au impus pe Sandor Albert şi i-au adus recunoaşterea de artist plastic amator. Nu-i prea place să se laude şi nu-şi spune artist plastic, aşa cum o fac alţii. El, Sandor Albert,  spune că este pictor şi că pictura este un mod de a fi liber, de a se rupe de relele lumii şi că personal crede că: „Arta este o fiică a libertăţii, este ordine şi armonie. Scopul ei este de a dezvălui „arta” din interiorul fiecăruia şi de a-l ascunde pe artist. Scopul ei nu este acela de te autodenumi artist plastic. Lasă-i pe alţii, care ştiu într-adevăr ce înseamnă arta, să facă asta. Trebuie să se ştie că arta nu este un meşteşug, aşa cum cred unii, ea transmite sentimentele pe care artistul le-a simţit. De aceea, se spune că lucrarea artistului îi reprezintă trăirile şi interiorul sufletului său”. Deşi nu se socoteşte un artist plastic valoros, am aflat că lucrările lui sunt prezente în galerii particulare din Bucureşti, din Cluj-Napoca, Aiud, Târgu Mureş, Stuttgart şi în alte multe locuri.

• „În România nu se poate trăi din artă”

L-am întrebat pe Sandor Albert ce a câştigat din pictură. S-a uitat la mine mirat, apoi a răspuns: „Nimic! În România nu se poate trăi din artă. Cred că nimeni nu mă poate contrazice. Noi nu avem încă o piaţă bine conturată, sau dacă este, este prea mică. În toţi aceşti ani de când pictez şi mă mai învârt prin cercurile artistice, nu m-am ales cu nimic. Ba da, m-am ales cu nişte prieteni buni şi cu o experienţă destul de bogată. Arta este artă doar dacă o faci cu sufletul, oriunde şi oricând, indiferent de locul în care creezi”. În camera lui de lucru sunt câteva zeci de pânze. Unele agăţate pe pereţi, altele rezemate de pereţi sau de mobilier îşi aşteaptă menirea de
a-i etala trăirile. Stilul şi tehnicile abordate de Olbi sunt într-adevăr oglindiri ale sufletului său rebel, un fel de semnal prin care se atrage atenţia că acum, în lumea de astăzi, încă mai este nevoie de libertate. Ne-a mărturisit că nu întotdeauna atunci când se află în faţa unei pânze albe ştie cu exactitate care va fi rezultatul muncii de creaţie şi că deseori are de gând să picteze ceva, dar la sfârşit rezultatul este cu totul altceva, acel ceva care oglindeşte ceea ce vede şi ce gândeşte atunci când lucrează. De aceea, de multe ori nici nu-şi planifică ce va picta. Lasă mâna şi gândul să se dezlănţuie.
Când m-am despărţit de Olbi, după câteva ore petrecute împreună, am plecat gândindu-mă la câtă dreptate avea atunci când a spus că lucrările unui artist sunt oglindiri ale sufletului său. Lucrările lui Olbi sunt oglindiri ale dorinţelor sale de libertate strigate de zeci de ani, fie din beciul cu lilieci, fie din camera lui de lucru şi că, aşa cum spunea marele sculptor universal Constantin Brâncuşi, „Plăcerea cu care lucrează artistul este însăşi inima artei sale”. Apoi am concluzionat, nu ştiu a câta oară, că într-adevăr Sandor Albert lucrează doar din plăcere şi din inimă.

Dorel LAZĂR