„Noi nu am stins focul aproa­pe o sută de ani!” Sloganul cu care se mândreau până nu demult locuitorii municipiului Aiud s-a transformat, în urmă cu câteva luni în „Noi am stins focul după nici o sută de ani!”.

Lucrul a fost posibil prin managementul „performant” de care au dat dovadă cei ce au condus societatea după revoluţia din decembrie 1989 şi mai ales a celor care au cumpărat, cu doar 3 milioane de euro,  majoritatea activelor în luna decembrie a  anului 2006.
Înainte de a avea loc „cea mai reuşită privatizare pentru IM Aiud” aşa cum spunea şeful administraţiei locale din acea vreme, SC REMARUL 16 Februarie SA Cluj-Napoca se lăuda în presa judeţeană şi cea naţională: „Pentru Aiud suntem cei care deţin soluţia”. Comunicatul de presă difuzat atunci, cu aproximativ două săptămâni înainte de cumpărarea activelor, spunea: „Remaru SA este o societate cu 850 de angajaţi care s-a înfiinţat în urmă cu 136 de ani şi, de-a lungul timpului s-a specializat în repararea locomotivelor. Cifra de afaceri de 500 miliarde de lei, profit de 53 de miliarde  pe anul 2005 şi prognozele privind creşterea cifrei de afaceri cu 20-25% i-au făcut pe managerii companiei să ia în considerare o strategie de expansiune. Remarul s-a înscris în cursa pentru preluarea activelor Metalurgica SA Aiud, considerând că „pentru Aiud, suntem cei care deţin soluţia”.
Tot atunci spuneau că managerii clujeni luau în calcul că „un colos ca Metalurgica trebuie gestionat de cineva care are ştiinţa de a manageria o asemenea afacere, de cineva care deţine atât putere financiară, cât şi know-how”.
„Am crezut că într-adevăr ne va fi mai bine. Am aşteptat cu speranţă privatizarea deoarece ştiam că societate o duce rău, că are datorii multe şi că nu o va mai duce mult. Acum cred că aşa s-a vrut. S-a vrut să se „radă” metalurgia din Aiud. Nu credeam că o să ajungem mai rău ca şi cei de la UPSOM Ocna Mureş. E drept că acum şi ei sunt în aceeaşi situaţie. Am crezut atunci când au făcut societatea aia nouă „Metalurgica Transilvană” că dacă o luăm de la zero, fără datorii, o să fie bine. De unde? A fost mai rău. Cred că nici nu i-a interesat producţia ci doar fierul vechi, la fel ca şi pe mulţi alţii de teapa lor”, ne-a declarat Mihai M., fost muncitor al SC Metalurgica Transilvană SA.
La ceva timp, după „cea mai reuşită privatizare, în 2008, Remarul a vândut aceste active, reprezentând construcţii, terenul aferent şi utilaje, noii firme Metalurgica Transilvană SA cu suma de 7,3 milioane de euro. De fapt a transferat dreptul de proprietate între firmele aceluiaşi om de afaceri clujean, care a obţinut în acest fel un profit de aproximativ 4 milioane de euro.
Aşadar, rebotezată „Metalurgica Transilvană SA”  firma nouă, fără datorii, cu un patrimoniu enorm, cu o afacere în derulare, fosta IM Aiud avea toate şansele de reuşită dacă se dorea acest lucru. Dar nu s-a întâmplat aşa. Prin contractul de privatizare i s-a impus păstrarea obiectului de activitate pe o perioadă de 5 ani, lucru care s-a întâmplat. În momentul împlinirii celor 5 ani a început dezastrul: s-a declarat insolvenţa firmei şi samsarii de fier vechi au tăbărât asupra a ceea ce, cândva, era mândria Aiudului. Oameni cu GIP-uri de ultimă oră vin sau pleacă din poarta fabricii, oameni cu salopete rupte şi negre de murdare ce sunt, se consideră fericiţi deoarece flacăra oxi-acetilenică ce o au în mână le aduce suma necesară pentru traiul lor mărunt şi taie în nefericirea miilor de şomeri din Aiud.
Compania nu a mai înregistrat profit din 2008, adică de la înfiinţare. În 2010 şi 2011, pierderile s-au redus dar şi numărul angajaţilor. Metalurgica Transilvană a încheiat anul 2011 cu pierderi de 1,4 milioane de lei şi 326 angajaţi.
Cu o gestionare a  cuiva „care are ştiinţa de a manageria o asemenea afacere, de cineva care deţine atât putere financiară, cât şi know-how”, datoriile au ajuns la nivelul de peste 24 milioane de lei, adică circa 5 milioane de euro, iar în 2012 suma datoriilor a crescut cu cel puţin 1 milion de euro, astfel încât firma a intrat în faliment, în 13 martie 2013, cu mai mult de 6 milioane de euro datorii.
Societatea mai are puţin peste 100 de angajaţi, după ce 155 de muncitori au primit preaviz de la 1 februarie şi au fost disponibilizaţi.
În acest an, la începutul lunii martie, mai mulţi muncitori au protestat în centrul oraşului pentru neonorarea obligaţiilor contractuale faţă de ei. Nu i-a ascultat nimeni, nici primarul, dar nici viceprimarul, ambii foşti ingineri în fosta IM Aiud. Doar prefectul Gheorghe Feneşer i-a ascultat, la Alba Iulia, şi le-a explicat foştilor angajaţi faptul că sumele de bani aferente creanţelor salariale pe care trebuie să le primească sunt puse la dispoziţie din Fondul de Garantare, dar că în acel moment nu existau banii necesari pentru efectuarea plăţilor, însă se făceau demersurile necesare. Ca atare oamenii au venit acasă ştiind că banii lor erau, dar nu erau.
„Cei care au fost concediaţi înaintea noastră, până când „Metalurgica” nu s-a transformat în altă societate, au plâns, au demonstrat şi s-au judecat ani în şir pentru acele salarii compensatorii. Nu credeam să ajung şi eu ca şi ei. Se vede treaba că la noi totul trebuie să se repete că altfel nu ţinem minte”, spunea Gheorghe P., fost angajat pe platforma metalurgică  din Aiud.
Pornită de la câteva zeci de muncitori în anul 1894, ajunsă în anul 1931 să fabrice articole pentru armată, apoi în 1951 secţie a Combinatului Siderurgic Hunedoara şi ajunsă în anii 1970-1980 „Mecanicul Şef al Siderurgiei Româneşti”, după valurile inflaţioniste şi crizele financiare de după 1989 şi managementul performant promis, iată că acum un an a revenit la numărul de muncitori pe care-l avea în urmă cu un secol… câteva zeci.
La această oră peste cele aproape 35 de hectare de teren dotate cu absolut  toate utilităţile necesare unei intreprinderi performante au început să se pustiască. Încet, dar sigur, sute şi mii de utilaje, unele performante cu comandă numerică, altele mai vechi dar funcţionale au luat şi iau calea depozitelor de fier vechi. Flacăra oxi-acetilenică „muşcă” din acoperişurile şi stâlpii giganticelor hale mărunţind metalul şi dându-i dimensiunile necesare transportului spre depozite apoi spre topitorii.
Aşa s-au „topit” secţii după secţii. A dispărut topitoria de fontă, oţelăria, secţia mecanică. Aşa s-a dus munca, sudoarea a mii şi zeci de mii de oameni, aşa au dispărut investiţiile făcute pe parcursul a zeci de ani.
Ca într-un blestem „Mecanicul Şef al Siderurgiei Româneşti” a fost şi este înghiţit de cea pe care o slujea, de industria siderurgică, devenită între timp un fel de „văduvă neagră” pentru Metalurgica SA.
„Managerii Remaru 16 Februarie susţin că orice afacere nouă dezvoltată de companie este un câştig, atât pentru Alba, cât şi pentru Cluj, considerând că investiţiile direct productive (cum se preconizează a fi cea de la  Metalurgica) sunt cele mai interesante pentru că aduc după ele crearea multor locuri de muncă”, se spunea în comunicatul de presă difuzat înainte de a intra în posesia societăţii.
Aşa a şi fost. A fost un câştig pentru alţii. Afacerile cu fier vechi au devenit în municipiul Aiud ramura economică cea mai dezvoltată, depozitele lărgindu-şi spaţiul şi mărindu-şi numărul de curse auto spre topitorii sau spre portul Constanţa, pentru exportul fierului vechi. Samsarii de fier vechi şi oamenii lor aidoma unor corbi rup bucăţi din trupul celei ce a fost odinioară societatea ce hrănea peste 11.000  de familii. Ei, samsarii şi acţionarii societăţii care au cumpărat acţiunile metalurgiei  aiudene sunt singurii care au câştigat, în rest… În rest s-a instaurat şomajul, care a ajuns la cote alarmante, inclusiv pentru politicienii care au promis marea cu sarea, ani în şir, locuri de muncă pe săturate, dar… Şomajul  cu acele salarii compensatorii, un fel de „praf în ochi” pentru eclipsat pers­pectiva sumbră a economiei aiudene, apoi foamea care i-a făcut pe mulţi să-şi ia lumea în cap şi să plece spre alte zări în căutarea unui trai decent.
„Eu am fost angajată în Metalurgica, dar m-au dat afară în al doilea val de concedieri, cică pentru rentabilizare şi redresare, pentru ca soţul meu să aibă în continuare un loc de muncă. Soţul meu a fost strungar, unul bun şi cu categorie maximă. Acum este gunoier în Irlanda. Câştigă acolo ce nu poate să câştige aici. Este o tâmpenie ce s-a întâmplat cu fabrica. Ăştia atât ştiu, să taie, atât, în rest nimic, iar noi, aiudenii… murim de foame…”, ne-a declarat Maria F., fostă angajată în fosta IM Aiud.
„Remaru intenţionează să „exporte” la Aiud modelul de succes folosit la Cluj într-un joint venture cu o societate olandeză pentru producerea de trailere speciale, afacere în care s-a investit un milion de euro: negocierile au început în februarie 2006, iar în decembrie va ieşi pe poarta fabricii primul trailer”, se mai spunea în respectivul comunicat publicat
înaintea intrării în posesia pachetului majoritar.
Au avut dreptate, nu în totalitate, dar au avut. Pe poarta societăţii ies trailere, nu unul şi nu în anul respectiv, ci mai târziu. Ies multe, încărcate până la refuz cu fierul rezultat din tăierea halelor şi utilajelor.
”Locuiesc  în apropierea porţii pe care ies maşinile cu fier vechi. Se cutremură pământul când trec, aşa sunt de încărcate şi de grele. De la mine s-a auzit întotdeauna sunetul fabricii.
Înainte era unul divers şi specific procesului tehnologic. Acum doar cel al prăbuşirii halelor şi motoarele maşinilor de încărcat şi de transportat. Păcat de munca noastră de atâţia amar de ani. Am crescut aici lângă ea, am muncit numai aici. Am 80 de ani şi cred că o să mor odată cu ea, atunci când se va face linişte în fabrică, atunci când nu mai au ce tăia şi transporta”, ne-a spus Nicolae P. referindu-se la fosta IM Aiud.
Acum cineva care a fost angajatul IM Aiud şi n-a mai fost pe platforma metalurgică de mai mulţi ani nu o să-i vină să-şi creadă ochilor ce va vedea. Peisajul este aidoma unui obiectiv industrial bombardat, este de-a dreptul sinistru, sau aşa cum ne-a spus domnul Nicolae P., aidoma celui de la Hiroshima sau Nagasaki. Fără să vrem, privind cele câteva fotografii alăturate îi dăm dreptate intervievatului nostru. Aşa este, Metalurgica Transilvană este Hiro­shima municipiului Aiud şi aidoma bombei nucleare care a făcut pustiu un oraş, societatea falimentară, sau falimentată, va avea cam acelaşi efect, încet, dar sigur. Municipiul Aiud moare, iar promisiunile politicianiste
nu-l vor putea resuscita.  Locurile de muncă mult promise nu se întrezăresc la orizont. Din această cauză, în disperarea ei populaţia se agaţă de tot ceea ce poate pentru a supravieţui. Unii pleacă, se retrag la ţară, la moştenirile primite sau la părinţii lor, dacă aceştia mai trăiesc. Alţii, pleacă la muncă în străinătate. Sunt unii mai curajoşi. Aceştia îşi vând casele şi se mută dincolo, în străinătate. Ceilalţi, cei mulţi aşteaptă ca promisiunile electorale să devină realitate. Slabă şansă.

Dorel LAZĂR