Puţine sunt oraşele care deţin în plin centrul lor un asemenea parc verde cu arbori seculari, dătători de aer purificat, de umbră, de linişte, de sănătate, de odihnă, de zburdălnicie copilărească.

În timp de război parcul servea drept adăpost uman pe durata raidurilor aeriene. Parcul din Aiud e şi un agreabil pasaj de traversare între cartiere mari de locuinţe, precum şi de plimbare a oamenilor de orice vârstă, inclusiv a cărucioarelor în care pruncii dorm buştean în aerul curat-răcoritor şi se trezesc cu poftă sporită de mâncare. În acest parc se organizau petreceri câmpeneşti la mari sărbători, când faimoasa fanfară cu circa douăzeci de instrumentişti cânta în foişorul păstrat şi-n ziua de azi. Parcul din Aiud oferă un spaţiu pentru amplasarea primului monument istoric al Aiudului, în formă de baldachin, ridicat în onoarea celor 28 de studenţi ai colegiului, căzuţi în luptele din 1704 desfăşurate între curuţi şi lobonţi. Parcul din Aiud este un inestimabil patrimoniu local.
În urmă cu peste două sute de ani, ba chiar mult mai mult, în această parte a oraşului tronau gunoaiele, osemintele umane desprinse dintr-un cimitir mai vechi, cu o atmosferă viciată, a cărei prezenţă nu mai era de suportat. Atunci, vrednicii gospodari ai Aiudului au hotărât să transforme acel spaţiu cu imagine sumbră într-o oază de verdeaţă, de curăţenie, de linişte optimistă. Şi au acoperit terenul bolnav, infectat, cu cantităţi imense de pământ fertil luat din pădurea apropiată şi din hotarul agricol. Pe suprafaţa astfel pregătită au plantat sute de puieţi de soi. Bine îngrijit şi întreţinut gospodăreşte, parcul a ajuns adevăratul plămân verde al oraşului. În timp, puieţii plantaţi au ajuns falnici arbori seculari, precum: molidul sau bradul roşu, pinul de pădure, pinul negru – varietate austriacă, tuia occidentală, gorunul, stejarul, castanul necomestibil şi comestibil, ulmul de munte, paltinul de munte, jugastrul, teiul. Acest inventar al soiurilor de arbori mi-a fost relevat, inclusiv cu denumirile ştiinţifice în limba latină, de către destoinicul inginer silvic, veteranul Vasile Voican, în 2013, ocazie cu care a sugerat şi toaletarea profesională a vegetaţiei. Sugestia a fost transmisă oficial către Consiliul Local Aiud, dar nu ştiu dacă i s-a dat curs.
Dar!… Dar chiar dacă s-ar fi executat o toaletare oricât de profesionistă, în mod sigur nu s-ar fi gândit nimeni că dintr-un anumit arbore sănătos cu coroana-i verde, de la o înălţime de circa 20 de metri, o creangă viguroasă, în plină zi cu soare, fără vreo adiere de vânt, din senin, să se desprindă imprevizibil, strecurându-se cu foşnet auzibil printre suratele ei şi datorită atracţiei gravitaţionale să ajungă în final izbind năpraznic exact în trupul unei tinere fiinţe care obişnuia să practice gimnastica pe unul din multiplele aparate terapeutice amplasate în zonă. Această frază, stufoasă şi ea precum creanga fatidică, a descris succint şi documentat la faţa locului o tragedie umană, rarisimă, nemaiîntâlnită vreodată în existenţa parcului. Şi cine poate şti dacă se va mai repeta vreodată… Pentru stupida tragedie umană… totală compasiune.
S-a acuzat imediat primăria pentru netoaletarea arborilor din parc. Imediat, acţionând sub impulsul emoţional şi poate de teama unor sancţiuni, Primăria Aiud a hotărât „stare de necesitate”. Parcul a fost de îndată închis pe la toate căile de acces, s-au suspendat vizitele şi toate activităţile. Locul muzicii şi-al ciripitului de păsări, al strigătelor voioase de copii, a fost dintr-o dată preluat de zgomotele infernale ale drujbelor, automacaralelor, tractoarelor, fadromelor şi al celorlalte dotări, constituite într-un adevărat asalt „cu mânie proletară” asupra tuturor arborilor absolut nevinovaţi. La comanda şi execuţia asaltului duşmănos asupra spaţiului verde s-au aflat echipaje ad-hoc de muncitori angajaţi ai „Administraţiei patrimoniului” (ce titulatură frumoasă…).
Mă întreb unde au fost atunci ecologiştii aiudeni în frunte cu preşedintele lor, ajuns consilier local? Cum au putut îngădui o asemenea mutilare a spaţiului verde? Acum e o imagine dezolantă cu arbori ciopârţiţi, unii retezaţi chiar de la pământ. Am trecut recent prin parc şi-am simţit că mi se încleştează fălcile şi mi se zbocot tâmplele.
Şi când te gândeşti de la ce a pornit toată această acţiune fără noimă… Le-a luat Dumnezeu minţile!
În Aiud, de multe ori în decursul anilor s-au petrecut calamităţi naturale imprevizibile, Mureşul, pe timp senin, liniştit, fără valuri, îşi lua victime umane în puterea vârstei. La fel Valea Aiudului, inclusiv acea amărâtă de baltă atât de frecventată. Ce-ar fi trebuit să se facă? Să se devieze albiile? Să secăm balta?
Credem în destin? Definit ca forţă supranaturală care ar dirija sau influenţa evenimentele. Fatalitate? Soartă? Se spune că destinul şi-l mai face şi omul cu mâna lui, cu capul lui. Aşa o fi oare?
Ţie, fostule frumos Parc Verde, ţi se cuvin aceste zadarnice cuvinte. Mai departe… Dumnezeu cu mila… Iartă, Doamne, neghiobia.

Oliviu SOCACIU