Au trecut aproape doi ani de la fatidica dată de 8 septembrie 2016 în care Consiliul Local Aiud a hotărât înfăptuirea unei „crime” edilitare.

După exact 122 de ani ai vieţii în folosul comunităţii aiudene şi chiar al României, impunătoarea, frumoasa şi multifuncţionala clădire din Aiud, str. Ecaterina Varga nr. 12, imobil format din 3 corpuri (C1, C2, C3) P+2, cu pod acoperitor din grinzi solide de stejar, sănătoase şi durabile pentru încă 100 de ani, cu subsol aşijderea, cu multiple încăperi spaţioase compartimentate pentru varii activităţi, prima fiind cea a Administraţiei Financiare a Comitatului Alba de Jos.

Aiudul fiind reşedinţă de judeţ vreme de 213 ani (1716-1929), ei da, acestei clădiri i s-a pus oficial gând rău de demolare apocaliptică, dorindu-se probabil să se facă dispărute toate păcatele gospodăreşti ale celor care au avut-o în administrare şi proprietate responsabilă. Căci după desfiinţarea nesăbuită a şcolilor profesionale, clădirea trebuia securizată, inventariată şi intrată în conservare. Nimic din toate acestea, clădirea fiind abandonată şi lăsată de izbelişte, pradă furturilor în devălmăşie. Aşa se face că, după două decenii de indolenţă, clădirea a ajuns într-un hal de toată ruşinea oraşului şi-a vizitatorilor străini. Dar starea în care a ajuns clădirea este doar efectul, cauza fiind cu totul alta.

Toate strădaniile mele, în calitatea de cetăţean de onoare al municipiului Aiud (pe care mi-am asumat-o nu ca o laudă, ci ca o responsabilitate) s-au soldat, pare-se, cu un eşec. Societatea civilă, inexistentă organizatoric în Aiud, eventual doar în stare amorfă, nu a intervenit cu nimic pentru a se constitui în contrapondere hotărârii unui număr restrâns de consilieri aleşi vremelnic la cârma Cetăţii. Acum, declarându-mă învins, reamintesc celor interesaţi următoarele consideraţii: Vinovaţii pentru starea jalnică în care a ajuns clădirea în speţă, vreme de peste 20 de ani, se cunosc cu nume şi prenume, cu funcţii de conducere, pasibili deci oricând ai unor investigaţii juridice pentru daune materiale enorme şi de altă natură. Nu e deloc adevărată concluzia expertizei tehnice din 20.10.2016 efectuată şi comunicată Primăriei la o dată postfactuală, căci hotărârea consiliului local fusese deja antepronunţată cu număr de înregistrare din 08.09.2016 şi validată de Prefectură, care n-a sesizat titulatura „Zonă de agrement pe suprafaţa din str. Ecaterina Varga cu teren degradat”, cu tentă precisă de inducere în eroare.

Eu am sesizat Prefectura Alba pentru acest tertip de raportare, dar răspunsul l-am primit prin intermediul Primăriei (?) cum că soluţia demolării „Este singura viabilă”. (Adică moartea clădirii e viabilă). Sâc! E foarte posibil ca expertiza tehnică solicitată să fi avut un deziderat ţintit apriori. Deci soluţia dorită de solicitant a fost „stadiu avansat de degradare, în special privind structura de rezistenţă” (a clădirii – s.n.). Aici e aici.

Pentru mine, ca inginer proiectant în întreaga-mi carieră, această soluţie înseamnă „vânzare de castraveţi la grădinar”. Pe timpul studenţiei mele politehnice, printre alte materii de studiu, una foarte importantă a fost „Rezistenţa materialelor şi a structurilor de construcţii”, predată şi însuşită pe durata a 3 semestre, plus practică de 45 de zile în producţie, multe proiecte şi examene cu exigenţa profesională a anilor 1960. Atunci am învăţat că structura de rezistenţă a unei clădiri, de exemplu, este alcătuită din următoarele elemente componente, pentru care se elaborează calcule complexe, simulări experimentale: studiul geo, fundaţia, stâlpii sau pilonii, grinzile rezemate pe aceştia, formând o veritabilă încrengătură solidă articulată.

Toate aceste elemente constitutive, verificate încă din faza lor de fabricaţie (aşa numita „trasabilitate” după normele ISO) alcătuiesc „scheletul osos”, adevărata „coloană vertebrală” a clădirii nou-născute, pe care apoi se continuă cu zidăria pereţilor, placări, tencuieli, apareiaj etc. La sfârşit structura de rezistenţă nici nu se mai vede, fiind mascată judicios de pereţii încorporaţi. Cum ţi-ai fi putut da seama că ea, structura de rezistenţă, este pericol cauzator de prăbuşire? Clădirea nici nu s-a clintit din loc, nici o fisură în zidurile groase de 50-80 cm. De dinafară se poate vedea doar distrugerea provocată de om.

Geamuri sparte, rame distruse, uşi smulse din balamale, scocuri şi coloane pentru apele pluviale, igrasii din aceeaşi cauză, ţigle sparte sau furate, cele două coloane metalice de deasupra acoperişului, probabil având rol de paratrăznet, fiind puternic înclinate şi (Atenţie!) dacă nu se intervine pot cădea peste acoperiş producând noi distrugeri, gardul împrejmuitor deformat şi descompletat, curtea interioară, cândva un frumos miniparc, acum e plină de bălării şi gunoaie. Cu toate acestea, clădirea nu e nici pe departe în pericol de desfiinţare. Până acum încă nu s-a întreprins nimic; cică nu sunt fonduri. Dar cu fondurile necesare unui imens şantier de demolare s-ar putea, de fapt, salvarea ei. Pentru început, cu forţe proprii, cu sponsorizări şi voluntariat, s-ar putea stopa continuarea degradării: înlocuirea scocurilor şi coloanelor pluviale, a ţiglelor ce lipsesc pe alocuri, a curăţirii interioarelor şi exterioarelor clădirii, aceste acţiuni fiind posibil de realizat în maximum o lună.

Apoi, cu fonduri locale şi guvernamentale, inclusiv cele europene, s-ar putea reface faţada principală, redând clădirii aspectul original. Mai departe, etapizat, s-ar putea reface interioarele. E adevărat, pentru toate acestea Aiudul ar avea nevoie de gospodari mai responsabili, de adevăraţi patrioţi provinciali. Sperăm că vor exista. Speranţa moare ultima. Dar moare! Constantând că toate demersurile mele prin articole de presă, prin memorii, prin reportaj filmat de către o televiziune, care apoi a fost oprit de la difuzare de către autoritarea locală, care nu voia să fie făcută de ruşine în întreaga ţară, prin audienţe la personalităţi istorice ale României, am recurs la ideea de a declara clădirea ca Monument Istoric.

Ştiam că în Aiud şi în localităţile aparţinătoare se află 9 monumente istorice propuse de Academia Republicii Populare Române şi aprobate prin HCM nr. 661 din 22 aprilie 1955, unele dintre ale arătând incomparabil mai degradate comparativ cu clădirea ce se vrea a fi demolată. Un exemplu la prima vedere îl constituie cele 3 frânturi de zid din piatră situate la marginea şoselei DN1, E85, care, sub denumirea oficială de „Ruinele bisericii de la drum”, sunt consemnate ca monument istoric de care nimeni în decursul anilor nu a îndrăznit să se atingă. Deci, şi clădirea din strada Ecaterina Varga 12, dacă ar fi declarată monument istoric, ar putea nu numai supravieţui, ci redată, în timp îndelungat, unor folosinţe viabile.

Am apelat prin memorii scrise către acad. prof. Ioan Aurel Pop, care, într-un târziu, mi-a răspuns în câteva rânduri calde, omeneşti, recomandându-mi să mă adresez Direcţiei Judeţene pentru Cultură Alba. Am avut onoarea de a fi primit de către domnul academician Marius Porumb, directorul Bibliotecii Academiei Române din Cluj-Napoca, un om de o deosebită omenie, cu care întrevederea a durat mai bine de o oră.

M-a lăudat pentru cărţile mele, s-a mirat când i-am spus că sunt inginer, şi nu istoric, mi-a promis că va interveni în ajutorul cauzei prezentate, iar la despărţire m-a condus politicos, atât de simplu, „după vorbă, după port”. Numai că până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii. Primesc răspunsul oficial din partea Direcţiei Judeţene pentru Cultură, datat în 11.04.2018, prin care mi se aduce la cunoştinţă că „nu mă încadrez ca persoană sau entitate care să solicite clasarea unui imobil în categoria monument istoric”. Atât cât mi-a fost în putere, cu strădanii numeroase, cu nopţi de coşmar, cu indiferenţa concitadină, cu luarea în derâdere precum că ceea ce fac este o frecţie la un picior de lemn şi că degeaba fac ceva împotriva vântului. Vântule, vânt nebun, n-am nimic să-ţi mai spun… Iar vouă, ştiţi voi care, fie-vă conştiinţa apăsată pentru una din crimele edilitare ale Aiudului modern! Căci nu e doar una singură.

Oliviu SOCACIU