Doi tineri născuți și crescuți în Brașov au părăsit orașul lor natal ,renunțând la viața trepidantă de centru cultural și oraș mare pentru liniștea oferită de Valea Geoagiului și Cheile Râmețului, unde și-au clădit, prin forțe proprii, o afacere în domeniul turismului.

Au luat-o încet, pas cu pas, pentru a ajunge să fie cunoscuți în aproape toată țara. Povestea lor este una destul de romantică. S-au cunoscut în facultate și după ani de zile s-au căsătorit și au hotărât să stea pe picioarele lor, să facă ceea ce au învățat și știu mai bine: servicii turistice. Aflată la 6 kilometri de celebra mănăstire, în localitatea Geoagiu de Sus și la 25 de kilometri de Alba Iulia, Casa Butnarului beneficiază de o priveliște uimitoare spre Munții Trascăului, care oferă o gamă largă de atracții, în special celor pasionați de excursii și expediții montane. Când am fost pentru prima dată la ei, în pensiunea Mariei și a lui Marian Măda, am rămas surprins de condițiile create celor care le calcă pragul. Un living dotat cu aer condiționat și sisteme audio-video digitale, o bucătărie pusă la dispoziția turiștilor, un foișor care este încălzit pe timpul iernii, dar și o terasă pe… roți unde se poate sevi masa într-o manieră foarte plăcută. Acasă erau doar Maria cu mezinul Radu, un băiețel simpatic și zglobiu. Soţul Marian era plecat la Brașov. Nu pentru afaceri, ci pentru a o însoți pe fiica lor, Miruna, la un concurs de tenis de câmp. Maria Măda ne-a spus că este mândră de fata ei, chiar dacă a pierdut un meci cu scorul de 6-4 și 8-6. A jucat cu cineva care avea la activ zeci de astfel de concursuri, iar Miruna era la prima sa ieșire în lume în calitate de tenismană. Și-a vândut greu pielea, aș spune eu. Bravo ei. Am întrebat-o pe Maria cum au ajuns să lase orașul pentru a se retrage aici, în munți, să-și construiască o pensiune tocmai în Valea Geoagiului. Mi-a mărturisit că totul a fost o conjunctură favorabilă și probabil un ajutor divin: „Legătura noastră cu Geoagiu de Sus este tatăl soțului meu, care după zeci de ani a moștenit un teren și o casă pe Valea Geoagiului, nu departe de Mănăstirea Râmeț. A plecat de aici la vârsta de 14 ani, cu marfarul. A vrut să-și facă o viață mai bună. Acum, la vârsta de 77 de ani, ne spune: «Voi nu ați plecat de la zero. Eu am plecat cu bocceluţa de merinde, nu știam unde mă duc, nu știam ce să fac. Am fost un copil sărac». Casa aceasta pe structura ei inițială a fost ridicată «la roșu». Au început să o construiască părinții soțului meu, Marian. Când am început această afacere, care nu era locuibilă. Nu avea nimic. Nu avea geamuri, nu avea uși și instalații. Mi-a mărturisit că, inițial, nu s-a gândit să-şi deschidă o afacere pe structura casei socrilor ei și că în primul an de facultate, în vara anului 1998, a venit cu „o gașcă” de vreo douăzeci de colegi, să-și petreacă o mică vacanță. „Am venit atunci și mi-a plăcut foarte mult zona Cheilor Râmețului, și fiind studentă la facultatea de turism, am intuit că aici este o zonă pretabilă, cu potențial fenomenal pentru turism. Pe atunci nu mă gândeam la așa ceva”. Potrivit declarațiilor Mariei, una dintre profesoarele ei din facultate a avut, fără să vrea, un rol important în așezarea lor în Valea Geoagiului. „La terminarea facultății, profesoara mea de turism mi-a spus «Hai, zi-mi repede un titlu de lucrare de licență, că nu te bag în examen, mai sunt doar două săptămâni». Nu credeam că îmi voi da licența. Lucram și nu mă gândeam să susțin examenele atunci. Ea a insistat spunându-mi că dacă nu dau licența, atunci exista riscul să nu o mai dau niciodată”. Așa că pentru licența aceea Maria a venit pe Valea Geoagiului, în Cheile Râmețului și a strâns date despre areal, despre etnografie și folclor, istoric și cam tot ce a crezut de cuviință că-i trebuie pentru examenul de licențiere. „Am plecat din Brașov într-o dimineață, pe la ora 3.00. Uite așa am făcut lucrarea de licență, negândindu-mă niciodată că o să ajung să mă căsătoresc cu Marian sau că o să ajungem noi aici”. Maria și Marian Măda au lucrat timp de doi ani după terminarea facultății la niște firme multinaționale. Așa s-au cunoscut mai bine și apoi s-au căsătorit. Totul a venit firesc. „Într-o zi i-am spus soțului meu că vânzările pe care le făceam pentru multinaționale nu sunt ceea ce am învățat noi și nici ceea ce ne place, așa că ne-am gândit să venim aici, să începem ceva ce ne pasionează și știm să facem”. Marea dezamăgire a Mariei și a soțului ei este faptul că, deși zona are un potențial mare, nu au apărut multe pensiuni, ci s-au făcut o mulțime de căbănuțe personale care nu pot să definească turismul. Au venit la Geoagiu de Sus, la casa bătrânescă, cu bagaj și cu ceva bani strânși prin munca lor, ei muncind și în timpul facultății. „Cu banii strânși de noi și cu meșteri din zonă am început, ușor, ușor să ne clădim afacerea și în anul 2009 ne-am făcut întreprinderea individuală. Inițial am început cu organizarea de revelioane, cu închiriat spațiul pentru mese festive, apoi pentru turiștii care mergeau înspre mănăstire, iar prin 2011 am început promovarea pe internet și iată-ne cu o pensiune care este frecventată de turiști. Vara totul merge bine, iarna este mai greu, dar ne descurcăm”, ne-a mărturisit Maria. Afacerea Mariei și a soțului ei, Marian, a crescut, vorba ei, „încet-încet” și așa au ajuns acum să aibă patru camere clasificate cu două margarete și altele patru în curs de clasificare, astfel că în curând vor putea adăposti în condiții excelente circa 20 de turiști. Când am întrebat-o pe doamna Maria dacă nu-i pare rău după Brașov, a stat o clipă, s-a gândit apoi a spus: „Brașovul rămâne în sufletul meu. Mi-au plăcut întotdeauna munții și mie, și lui Marian. Am bătut cu pasul cam tot ce s-a putut. Aici este frumos, deosebit de frumos. Brașovul este orașul natal și al copilăriei noastre. Nu putem să-l uităm”. Familia Mariei și a lui Marian Măda are patru membri. Dumnezeu le-a dăruit doi copii, o fetiță, Miruna, acum în vârstă de 8 ani, și Radu, de 6 ani. Am întrebat-o cum se descurcă cu copiii aici, în munți, destul de departe de zonele intens populate ale județului. Nu s-a gândit mult înainte de a-mi răspunde: „Viața la țară este frumoasă, dar pentru binele copiilor facem unele sacrificii. Nu vrem să simtă că stau la țară și că nu au la dispoziție facilități ca și cei de la oraș. Este frumos să stai aici la țară, însă partea cu socializarea este mai dificilă. Copiii merg la școală în Stremț, aici au ca prieteni copiii vecinilor. Mergem săptămânal de câteva ori la Alba Iulia la tenis și la bazin, la înot. La schi mergem cu ei la Șureanu sau la Brașov. În rest, plimbări cu bicicletele, iar când vin copii aici socializează cu aceștia”. Cei doi soți nu au fost uitați de prietenii lor din Brașov, fapt pentru care în pensiunea construită de ei adăpostesc grupuri mai mari sau mai mici, în funcție de necesități. Mai mult de atât, împreună cu vechii lor prieteni brașoveni mai organizează și tabere de vară. „Avem un grup în Brașov, grup din care fac parte și copiii noștri. Se numește «Limpicii» și este îndrumat de cumnata mea, care este profesoară la Universitatea «Transilvania» și care, pasionată fiind de sport și munte, vine pentru o săptămână, vara, aici cu un grup de copii cărora le organizăm un program divers. Mai vine aici un after-school de la Timișoara «Junior Kinder Club». Le punem la dispoziție trambulină elastică, biciclete și un poney”. Istoricul denumirii pensiunii celor doi brașoveni „Casa Butnarului”, este simplu. „Bunicul soțului meu avea aici un atelier de dogărie. Făcea «buți» și lumea îi spunea «Iacob Butnaru», așa că în amintirea şi memoria lui am botezat pensiunea «Casa Butnarului»”. Tot în memoria bunicului, cei doi tineri au strâns de prin podurile oamenilor sau din gospodăria acestuia tot felul de unelte și accesorii casnice şi au amenajat o mică expoziție etnografică cu care mai merg la diverse târguri de agroturism. „Am socotit că așa se cuvine să botezăm pensiunea. Tot în memoria bunicului am păstrat și cele câteva rânduri de viță-de-vie. Nu facem noi vin în cantități mari, vreo 100 -150 de litri, în anii buni. Îl îmbuteliem, așa sec cum este, îl etichetăm cu o etichetă pe care am scris «Vin din Podișul Transilvaniei», iar denumirea lui este «Moș Iacob». Îl oferim oaspeților noștri ca un fel de bonus. Tot așa, în memoria celor trecuți, vrem să facem o sală de evenimente căreia o să-i spunem «Buna Ileana», după numele bunicii lui Marian”. Pe viitor, mai preconizează să amenajeze un teren de sport și nu numai, astfel că pensiunea încearcă să ofere cât mai multe facilități pentru turiști. Cei doi tineri, licenţiaţi ai facultății de turism, pot fi un exemplu grăitor privitor la ce înseamnă studii făcute cu pasiune și apoi transformarea pasiunii într-un mod de trai și, de ce nu, o afacere profitabilă.

Dorel LAZĂR