De mai bine de 20 de ani, Spania este pentru mulţi dintre ardeleni cam ceea ce a fost pentru strămoşii lor America.

Pentru unii, această ţară s-a dovedit a fi un adevărat El Dorado, chiar şi în această perioadă de criză economică şi financiară. Nu trebuie altă mărturie în afară de casele şi vilele ridicate cu banii câştigaţi în Peninsula Iberică, maşinile cu care ne sufocă traficul în fiecare vară, aglomeraţia din supermarketuri şi milioanele de euro schimbate la bănci şi la casele de schimb valutar atunci când vin în concediu „spaniolii”. Este adevărat că şi la ei, ca şi la noi în România, recesiunea a făcut victime şi că printre aceste victime sunt şi unii dintre conaţionalii noştri. Cu toate acestea, unii au reuşit să se adapteze noilor condiţii şi încă îşi mai continuă visul spaniol.

• Un student adoptat

Nicolae avea 22 de ani când şi-a luat inima în dinţi şi a „sărit gardul dincolo”. A plecat să-şi caute norocul departe de ţară, sperând într-o viaţă mai bună, mai prosperă. I-a lăsat pe toţi ai casei şi s-a angajat acolo muncitor în construcţii. Aici era student şi nu era chiar într-o situaţie limită, părinţii lui având o stare materială destul de bună. Totuşi a făcut „o încercare”, provocat fiind de unul dintre prietenii şi colegii lui de liceu, care muncea în Madrid. După un an nu reuşise să facă mare lucru. Banii se duceau pe hrană, chirie şi cartelele telefonice cu care vorbea cu cei din ţară. Da, dar s-a ales cu ceva. Vorbea spaniola, limbă pe care acum o stăpâneşte foarte bine. „Întâlnirea cu Jose, un spaniol get-beget, mi-a schimbat viaţa. Prin intermediul lui am cunoscut-o pe Maria, actuala mea soţie”, spune Nicolae cu un uşor accent căpătat în cei 12 ani de când este în Spania. Maria, cu 5 ani mai tânără decât el, este sora lui Jose, iar întâlnirea a însemnat întemeierea unui cămin pentru amândoi. În scurt timp şi-au închiriat un apartament, apoi, ca tot românul, şi-a cumpărat unul cu credit din bancă. După mai bine de 13 ani de trai în Spania, se simte deopotrivă spaniol şi român. Vine o dată pe an acasă, în România, dar viitorul şi-l vede dincolo, unde şi-a făcut prieteni, iar familia Mariei l-a „adoptat” fără nicio reţinere şi spune că acum, în noile condiţii oferite de criză este greu de rezistat, dar că el, cel puţin deocamdată a avut noroc, iar norocul lui se numeşte Maria.

• Doi feciori ca doi bujori în soarele spaniol

Doi fraţi, singuri la părinţi, Vasile şi Ion, primul mai mare decât celălalt cu doi ani. Au plecat în Spania imediat după ce au terminat liceul industrial din Aiud. Ei spun că i-a împins din spate foamea şi traiul la limită. Au vrut altceva, ceva care să le dea sentimentul că sunt cineva. Dacă ar fi fost doar ei doi la părinţi, mai că le-ar fi mers şi aici, în România mai bine, dar cu încă o soră şi nişte bunici care nu aveau nicio pensie, cu părinţii şomeri, „şi-au luat lumea în cap”. Au ajuns în Alicante, pe malul Mării Mediterane. Întâi au lucrat ca hamali, apoi Vasile, cel mai „bătrân”, a „prins” o slujbă în meserie, s-a angajat ca sudor. După alte şase luni a venit lângă el şi fratele lui Ion. Din salariile lor şi-au luat o rulotă pentru a nu mai plăti chirie. Cu îngăduinţa patronului şi-au aşezat-o în curtea societăţii şi au locuit în ea aproape patru ani. Erau şi muncitori şi paznici. Acasă, cu banii pe care îi trimiteau aproape lunar părinţii au refăcut casa, ba chiar au extins-o. Trei ani nu şi-au văzut sora, bunicii şi părinţii. Au stat acolo. Să muncească. Apoi au venit în primul lor concediu.

• Grădinari sub soare spaniol

Mariana şi Federico au un băieţel de aproape patru ani, pe care, de Crăciunul acesta l-au adus prima dată în România, într-un concediu de trei săptămâni, cu autorulota, o adevărată casă de vacanţă mobilă. Pe timpul cât cei trei au fost plecaţi „acasă”, în România, de casă şi de grădina de 6000 mp, moştenite de Frederico de la părinţii lui, s-a îngrijit Sorin, fratele Mariei, stabilit şi el în apropiere de Malaga. Iar grădinile din acele zone au nevoie de muncă, nu glumă. Ei spun că aceasta este afacerea lor, că totul se datorează muncii lor şi părinţilor lui Federico. Nu le este uşor dar nu se plâng deoarece afacerea merge binişor. De legume proaspete şi ecologice este nevoie întotdeauna. Mariana spune că fratele ei, Sorin, mai prestează şi prin vecini, de la care primeşte în jur de 50 de euro pe zi. Din banii câştigaţi îşi permite să iasă sâmbătă seara la un bar şi o dată pe lună, să trimită părinţilor din România câteva sute de euro, restul să-i pună deoparte deoarece are el planurile lui.

• Chimistă fără griji

Felicia a terminat liceul şi facultatea de Chimie. A lucrat o perioadă ca profesor, dar s-a lăsat deoarece salariul primit „era mizerabil şi înjositor”. În perioada unei vacanţe de vară a avut posibilitatea să ţină timp de o lună locul unei prietene, care avea grijă în Spania de o bătrână. Limba nu a fost o problemă pentru ea, pentru că “am învăţat-o la televizor cu telenovelele”. Chiar dacă are o vârstă la care tentaţiile sunt mari, nu a cheltuit niciun ban în Spania. Acum, că a venit acasă, chiar şi dând deoparte biletul de avion (150 de euro dus-întors), tot a rămas, după o lună de muncă, cu echivalentul a trei salarii pe care le ridica din învăţământul românesc la catedră. „Pentru mine, prima lună petrecută în Spania a fost o mică afacere, pe care am reluat-o după două luni, înspre toamnă. Ce era să fac în România? Cu salariul primit nu-mi permiteam nimic. Primul an a fost greu, apoi mi-am găsit de muncă în domeniul chimiei şi acum sunt „boieroaică”, singura mare grijă este că au început să vină tot felul de valuri de concedieri. Criza ne-a lovit pe toţi. Oricum, am reuşit să pun ceva bani deoparte, dar cât pot să ţină aici, acasă, în România, unde preţurile sunt ca în Spania sau în Italia?”

• Tânăr şi dezamăgit

Având cam 40 de ani, Aurel a avut în ţară o slujbă destul de bună. Era distribuitor la o firmă, însă aceasta a dat faliment. Atras de mirajul peninsulei şi de ceea ce-i povesteau cunoscuţii, a plecat în Spania să-şi caute norocul. Nu a plecat chiar orbeşte. „O cunoştinţă mi-a propus să merg cu el, că are nevoie de un om. M-a angajat la el la firmă, ca şofer pe o maşină de curierat, în Barcelona”, îşi aminteşte Aurel cum a început pentru el aventura spaniolă. A prins toate dedesubturile meseriei, a învăţat traseele, străzile, persoanele de contact, iar când patronul său s-a reorientat spre o altă afacere, l-a lăsat pe el să conducă firma de curierat. Cinci ani a fost bine, apoi a venit dezastrul. Criza şi-a arătat colţii şi au început problemele. „Dacă ar fi fost benzina mai ieftină, dacă, dacă… ar fi mers treburile mai bine, acum mai eram acolo în acea firmă, că era bine”. La capitolul realizări, Aurel bifează faptul că acum trei ani s-a căsătorit cu o sud-americancă, cu o venezueleancă emigrantă, ca şi el, cu care a făcut nunta în România – „de s-au minunat şi au boldit ochii mai toţi cunoscuţii”. Acum soţia lui rămâne acasă, singură, săptămâni întregi iar el aleargă prin Europa ca TIR-ist, iar lucrul acesta nu prea este plăcut, mai ales pentru o familie tânără.

• Norocul nu este pentru toţi

Gabriela, şi-a găsit şi ea loc în povestea noastră. Chiar îi cunoaşte pe unii dintre cei de mai sus, Felicia fiind cea care a ajutat-o să-şi găsească de lucru în Spania. Are 42 de ani şi lucrează la o familie din Madrid care are un magazin de legume-fructe. Vinde şi la magazin, vinde şi în piaţă, merge cu patronii la aprovizionare, însă câştigul nu e atât de mare încât să poată să strângă ceva. „Nu mi-am permis să vin acasă ani de zile. Preferam să trimit atât cât am putut pentru ca ai mei să le asigure celor doi copii necesarul. De doi ani nu am mai fost acasă şi atunci am venit de nevoie, că murise tata”, spune Gabriela. Aşa cum poate, îi trimite mamei sale câte 100-150 de euro lunar. În cei 8 ani de când e în Spania şi a lucrat cu acte în regulă, Gabriela nu a reuşit decât să supravieţuiască, aşa că în viitor, peste vreo trei ani, se vede înapoi în România, unde de bine – de rău, va sta aproape de copii, care i-au crescut mari, şi unde speră să primească o pensie, pentru că a cotizat la stat ceva ani cât a lucrat, la care se adaugă pensia socială din Spania, care nu este de neglijat. Că au reuşit sau nu în viaţa lor de „dincolo”, că o duc sau nu o duc bine, că s-au stabilit sau nu acolo, sau că vor reveni acasă, vrem nu vrem trebuie să recunoaştem că atunci când vin în concedii, spaniolii noştri din România îşi lasă amprenta asupra vieţii noastre, a celor rămaşi în ţară. Că-şi investesc sau nu banii aici, ei ţin în frâu cursul valutar. În plus, ei sunt cei care nu îngroaşă rândurile şomerilor, lucru pentru care putem să le fim aproape recunoscători.

Dorel LAZĂR