Dialog cu alergătorul de ultramaraton Polgar Levente Ioan, care a parcurs în acest an 4.000 de kilometri în concusuri oficiale. Un aiudean cu o dizabilitate dobândită în urma unui accident, dar cu o ambiţie de fier, demonstrează tuturor că performanţa poate fi atinsă şi că se pot atinge culmi greu de imaginat.

Este vorba despre Polgar Levente Ioan, care de mai bine de şapte ani aleargă în concursuri maraton pentru a ajuta alte persoane, în special copii cu probleme grave de sănătate şi care, alături de părinţii lor, se luptă cu cancerul. Doar în acest an, aiudeanul Polgar Levente Ioan a alergat peste 4.000 de kilometri. Este o performanţă pe care majoritatea dintre noi o consideră a fi imposibilă, dar pe care Levente a atins-o. “De obicei, în România, persoanele cu nevoi speciale încearcă să se descurce într-un sistem social care nu prea le protejează şi nu le oferă suficiente resurse pentru o viaţă normală. Pentru unii sistemul medical este un fel de acoperiş prin care plouă, adică nici nu îi ajută, nici nu îi lasă în pace. Mulţi copii care suferă de cancer sunt condamnaţi, uneori, de  încetineala birocratică, alteori, de nepăsarea unora. Din această cauză am decis să alerg pentru a atrage atenţia asupra problemelor cu care se confruntă copiii bolnavi de cancer”, ne-a spus tânărul Polgar Levente Ioan. Iată, în continuare, în rezumat, o discuţie purtată cu acest tânăr, cu o voinţă de fier, care deşi are un handicap dobândit, le demonstrează tuturor că este şi va fi mai întreg decât ceilalţi întregi:
– Am văzut că la astfel de concursuri, alergări maraton mult mai lungi decât distanţa acceptată la olimpiadă, aleargă multe persoane cu dizabilităţi. Este greu să ţii pasul cu ceilalţi?
– Mereu le spun tuturor, şi acum şi dumneavoastră, că totul este posibil şi că poţi face orice dacă ai o voinţă puternică. Toţi suntem la fel, indiferent că avem dizabilităţi sau nu. Conform zicalei „Dacă vrei poţi”, totul este posibil dacă ai voinţă.
– Ce te-a determinat să alergi atât?
– Nevoia de sănătate, poate nevoia de a arăta tuturor că şi noi, cei care avem unele dizabilităţi, suntem la fel ca şi ceilalţi, şi dorinţa de a alerga în folosul copiilor cu cancer. Alergarea pe care o fac la maratoane este un mesaj trimis celor care pot, dar nu fac nimic.
– În ce mod crezi că-i poţi ajuta pe copiii bolnavi de cancer?
– În primul rând port un mesaj. Îl duc peste munţi, peste văi, în zeci de oraşe, şi sper ca oamenii să înţeleagă faptul că, dirijând cei 2 la sută din impozitele pe care le plătesc pe salariu, către asociaţiile şi organizaţiile care se ocupă de copiii bolnavi, fac o faptă bună.
– Alergi sub sigla sau culorile unei asociaţii care se ocupă cu aşa ceva?
– Da. Alerg pentru Asociaţia Little People România şi sunt mândru că pe tricoul meu port sigla acestei asociaţii peste tot, pe toate văile şi toţi munţii din România.
– Care a fost cea mai scurtă distanţă pe care ai alergat? Este greu? Este uşor?
– A fost un maraton standard de 42 de kilometri, în acest an, la Bucureşti. Restul sunt de 45 de kilometri sau mai lungi. Cel mai lung super-maraton la care am participat a fost în acest an, în 9 septembrie, la Openul Masculin „Ciucaş x 3”, un ultra-maraton de 105 kilometri.
– Cum este după ce alergi 105 kilometri? Cum te simţi după atâta alergătură? În cât timp i-ai parcurs?
– A fost ceva excepţional. La un moment dat creierul refuza să mai lucreze cu muşchii, muşchii refuzau colaborarea cu creierul, dar voinţa a învins şi, la sfârşit, a fost ceva de nedescris, ceva deosebit, ceva care nu se poate explica. Poţi înţelege acest lucru doar dacă alergi cei 105 kilometri. Am alergat distanţa în 23 de ore 52 de minute şi 40 de secunde.
– Totuşi, cum reuşeşti să-ţi coordonezi muşchii? Ce faci pe parcursul alergării pentru a impune acel automatism de care este nevoie pentru a menţine ritmul?
– Nu este aşa de greu. Sunt un sportiv de anduranţă, alerg pe munte, pe creste, aproape de Dumnezeu. Dacă traseul a fost bine marcat şi ești echipat corespunzător, totul este ok. Te mai ajută peisajul, aerul curat. Sunt mulţi factori care influenţează performanţa, dar cel mai tare este psihicul. Aşa cum am spus mai devreme, dacă vrei poţi. Totul ţine de voinţă.
– Cam câţi sportivi din aceştia, de anduranţă, sunt în România?
– Suntem în jur de 1.300 – 1.400 de alergători, iar în acest grup toţi suntem egali. Nu există nicio diferenţă între o persoană cu handicap şi una fără. Toţi suntem la fel. Nu suntem mulţi. Suntem nişte anonimi, deoarece mass-media nu ne scoate în evidenţă, probabil nu ne prea găsesc pe asfalt. Noi alergăm pe creste de munte, iar cei din media circulă poate mai mult pe asfalt.
– Din cei 1.400 de alergători de anduranţă poţi să-mi spui două sau trei nume de rezonanţă, care să fie recunoscute în sportul românesc şi internaţional?
– Sunt mulţi, foarte mulţi. Nu sunt cunoscuţi din cauză că nu prea apar în presă. Nelu Zincă, spre exemplu, este unul dintre cei mai buni ultramaratonişti ai României şi este foarte cunoscut peste hotare, dar un ilustru anonim aici, în ţară. Gyorgy Szabolcs, un sportiv cu performanţe excelente, Robert Hainal – unul dintre cei mai buni maratonişti ai ţării, Radu Milea, Silviu Bălan şi lista poate să continue încă mult.
– Există între cei 1.400 de alergători de anduranţă şi femei?
– Păi fără femei nu putem fi împliniţi, nu? Există multe şi ne fac cinste că sunt alături de noi. Sunt sportive destul de bune dar, din păcate, majoritatea sunt la semimaraton, nu sunt la ultramaraton. Acest sport este cam greu pentru femei. Există câteva femei care chiar aleargă la ultramaraton şi chiar fac performanţă.
– Poţi să-mi spui cum te-au primit în rândul lor ultramaratoniştii atunci când te-ai apucat de acest sport?
– Foarte bine. M-au aplaudat. Şi acum, pe traseu, când mă întâlnesc cu unii sau cu cei cu care am discutat doar pe pagini de socializare şi văd uimiţi că nu am o mână, mă aplaudă. Oricum, atunci când m-am apucat de acest sport şi am ajuns umăr la umăr cu cei mai buni sportivi de anduranţă din România, nu am simţit nimic deosebit. Nici nu aveam cum deoarece eram, pot spune, în extaz, am ajuns lângă cei mai buni sportivi de anduranţă din ţară şi asta chiar că este ceva. Oricum, handicapul nu este ceva care face diferenţe. Sunt în permanenţă considerat unul întreg, de-al lor. Este o lume egală, aproape de basm.
–  Când te-ai apucat de acest sport? Durează mult pregătirea?
– M-am apucat acum şapte ani.
Înainte am făcut antrenamente timp de doi ani. Nu este lucru uşor să alergi neîntrerupt ore şi zeci de ore în şir. Pentru aşa ceva ai nevoie de foarte multe antrenamente lungi şi dure, şi mai ales de voinţă. A alerga pe ploaie, pe soare dogoritor, pe vânt sau pe ger nu este deloc uşor.
– Ce ţi-ai dori de la viaţă, ca om, ca sportiv şi ca cetăţean al municipiului Aiud?
– Mulţi kilometri. Îmi doresc să-i reprezint cât mai bine pe cei de la Asociaţia Little People România, pe cei de la Asociaţia Neuro-motor România care se ocupă de persoanele aflate în cărucior. Doresc foarte mult şi sper ca anul viitor să pot organiza un asemenea maraton în Aiud. Vreau să aduc aici, la noi, cei mai mari sportivi de anduranţă din România şi, de ce nu, şi din străinătate.

Dorel LAZĂR

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Aiud Info și pe GOOGLE NEWS