Cu  siguranţă că un secol de viaţă este cea mai mare distincţie care, în mod imaginar, poate fi prinsă pe pieptul Mariei Szilagy, din Aiud.

Când am vizitat-o, împreună cu Aurelia Nedeliov, reprezentanta Primăriei municipiului Aiud, pentru a-i înmâna o diplomă de onoare, un buchet de flori şi un cadou, din partea administraţiei locale, credeam că voi vedea o bătrânică care abia se mişcă şi vorbeşte. Surpriza a fost mare. Doamna Moni, aşa cum îi spun vecinii, ne-a deschis singură uşa şi ne-a spus că suntem bineveniţi. Femeia era încredibil de agilă şi cu o luciditate extraordinară pentru o vârstă la care te-ai fi aşteptat la cu totul altceva. Mică de statură, cu faţa nu prea brăzdată de riduri, pentru o persoană care are în spate un secol de viaţă, şi extraordinar de jovială, cu o amabilitate rar întâlnită în ultima perioadă, ne-a invitat înăuntru, în sufragerie, să luăm loc, la masa pe care pregătise un mic „protocol” menit să ne cinstească pe noi, cei care i-am călcat pragul la cei 100 de ani ai săi. Prăjituri, fursecuri, covrigei şi o sticlă cu… pălincă. O curăţenie şi o ordine perfecte domneau peste tot. Am întrebat-o cum se simte la vârsta pe care mulţi dintre semenii noştri o speră, însă majoritatea nu o apucă. Răspunsul a fost scurt şi foarte clar, pe un ton glumeţ: „Excelent pentru vârsta asta! Mă simt bine, nu sunt bolnavă, numai că nu mai prea am puterea aia pe care am avut-o mai demult”.
Unguroaică din generaţie în generaţie, tanti Moni ne-a spus, într-o română de invidiat pentru mulţi dintre românii plecaţi în străinătate, care şi-au cam uitat limba maternă, că s-a născut în Abrud, însă tatăl său a fost aiudean: „Tata s-a născut şi trăit o bună parte în Aiud. Pe vremea aceea se mergea la muncă pe unde se găsea. El, tata, a ajuns pe la Abrud, unde a cunoscut-o pe mama şi s-au stabilit acolo. Am fost şapte fraţi, din care patru dupa tată. Mama mai avea copii de dinainte de a-l cunoşte pe tata. Majoritatea fraţilor mei au trăit peste 90 de ani. Se pare că aşa a vrut Dumnezeu, să vedem noi mai multe decât alţii. Acolo, la Abrud, am învăţat româneşte la Gimnaziul de fete „Principesa Ileana”. Când am mers la şcoală, nu ştiam româneşte”.
Pe soţul ei l-a cunoscut în Cehu Silvaniei, când tatăl dumneaei, tăbăcar de profesie, a locuit pentru o perioadă acolo. S-a căsătorit în Cehul Silvaniei, în 1938, apoi a venit la Abrud. „Soţul meu a fost un bărbat frumos şi de treabă, un bun meseriaş. Era contabil. Am trăit împreună numai 26 de ani. S-a dus. A fost bolnav cu inima şi cu rinichii, de aceea nu l-au luat pe front, în război. Era din Zalău şi când a murit, l-am dus şi l-am înmormântat acolo. Aşa a fost dorinţa lui. La rândul meu, voi fi înmormântată lângă el. Se va ocupa de aceasta nepotul meu de la Cluj”, ne-a mărturisit tanti Moni. „Războiul a venit şi a trecut peste noi. A fost greu atunci şi se pare că acum este din ce în ce mai greu. Atunci eram tineri. Era bine. Acum nu mai este aşa”, ne-a spus bătrânica.
În apartamentul ei, aranjat cu gust, tanti Moni îşi petrece zilele făcându-şi singură menajul. Îşi face de mâncare, spală vasele, spală haine, face curăţenie. Singurul lucru pe care nu-l mai poate face este să dea cu aspiratorul: „Nu mai pot. Nu mai am puterea de a ţine aspiratorul în mână. În rest, totul este în regulă”, ne-a mărturisit femeia. Ne-a arătat nişte fotografii. „Uitaţi. Aici eram eu la un an. Aici sunt imediat după căsătorie împreună cu soţul meu. Vedeţi ce bărbat frumos a fost?” I-am spus că a fost şi că încă este o femeie frumoasă. Mi-a răspuns aproape râzând: „După cum văd eu lucrurile şi după cum spun alţii, încă nu
m-am făcut o babă bătrână. Sunt încă în putere. Mă descurc”, mi-a răspuns.
Întrebată fiind de noi dacă, totuşi, nu este greu să trăieşti de unul singur, tanti Moni ne-a răspuns pe acelaşi ton glumeţ cu care ne-a obişnuit: „Da, ce credeţi, că este uşor? Nu-i nimeni care să bată un cui în casă, care să repare câte ceva, că lucrurile se mai şi strică. Nu-i nimeni care să ridice ceva mai greu. Trebuie să mă descurc cum pot. Mă mai ajută vecinii. Norocul este că nu am fost şi nu sunt o fire bolnăvicioasă. Am avut două operaţii. Una în tinereţe, un chist ovarian, că de aceea nu am avut copii, şi una imediat după revoluţie, un ulcer. În rest nimic. Acum iau nişte pastile pentru tensiune, că am  şi eu o vârstă la care tensiunea se mai joacă cu tine”.
Întrebată fiind dacă regretă ceva, ce nu a făcut în viaţa ei de 100 de ani, fără să stea o clipă pe gânduri, tanti Moni ne-a spus: „Că nu am avut un copil. În rest nu regret nimic. Sunt mulţumită cu ce am făcut şi cu ce am. Nu mă bâzâie nimeni la cap. Ba, mă bâzâie, la telefon, cineva, o proastă, că de aceea am schimbat numărul şi l-am trecut „la secret”. Mă mai suna cineva la uşă dimineaţa, pe la ora 6.00. Am rezolvat treaba punând un întrerupător la sonerie. O închid noaptea şi o deschid ziua. Nişte oameni de nimic, care nu fac altceva decât să deranjeze. Nişte betegi la cap!”. Glumind, i-am spus că poate era vreun peţitor. Într-o fracţiune de secundă, fără să stea pe gânduri, bătrânica mi-a replicat: „Nu am avut treabă cu nimeni în 52 de ani de când a murit soţul meu. Niciun bărbat nu m-a atins după soţul meu şi nici înainte de a-l cunoşte. Mi-a fost bine aşa. L-am iubit şi i-am rămas credincioasă. Cândva ne vom reîntâlni”.
Referindu-se la perioada în care i-a fost mai bine, tanti Moni ne-a spus: „Cel mai rău a fost pe vremea comuniştilor. În timpul regelui n-a fost niciun bai. Era bine. Mama lor de comunişti! Unora care au câştigat bine pe vremea lor le pare rău după ei, dar celorlalţi, care nu au câştigat, normal că nu le-a plăcut. Acum situaţia este grea. Toţi aşteptăm să fie mai bine şi-i tot mai rău. Eu nu am să ajung să văd binele acela care ni s-a tot promis. Asta este sigur. Dumneavoastră sunteţi tineri şi cred că o să prindeţi binele. O să vină şi binele acela. Eu nu o să-l prind, asta este sigur”.
Doamna Szilagy nu a lucrat niciodată. Cât a trăit soţul ei, a ţinut-o acasă, casnică. Acum are o pensie de urmaş în valoare de 380 de lei. Nu-i ajung banii nici pentru costurile de întreţinere. Nepotul ei are grijă să nu-i lipsească nimic. Spune că trăieşte cumpătat şi că nu cheltuieşte aiurea. Am întrebat-o dacă se plictiseşte şi dacă nu-i este urât singură, despre modul în care-şi petrece timpul în apartamentul ei, din care nu a ieşit de aproape trei ani. Mi-a răspuns foarte scurt: „Şi dacă mă plictisesc, ce fac? Am televizor, dar nu mă uit la el. Am cataractă şi nu văd bine. De citit nu pot citi. Doctorul nu mi-a dat ochelari şi mi-a spus să mă folosesc de o lupă ca să citesc. Aş citi dar nu am o lupă care să mărească destul de tare. Mi-ar prinde bine una puternică, dar chiar dacă o găsesc, nu o să am bani suficienţi pentru a o plăti. La nepot nici nu mai îndrăznesc să-i cer. Are şi el nevoile lui şi cheltuieşte destul cu mine. Aş avea timp de citit şi de cusut, dar nu pot, că nu văd”.
Tanti Moni ne-a mărturisit că nu are un secret al longevităţii. „Secretul longevităţii?! Ce e ăla? Nu este niciun secret. Mănânc orice. Dimineaţa o cană de cafea cu lapte şi o felie de pâine prăjită cu margarină. Acum se spune că margarina nu este bună, dar până acum, atâţia zeci de ani, a fost bună? Ciorbă, de care o fi şi carne de oricare. Nu contează. Mai mănânc legume de orice fel. Nu-mi plac şi nu mi-au plăcut conservele. Mai mănânc peşte. Îmi aduce nepotul de la Cluj şi foarte, foarte rar salamuri. Sunt rele. Nu mai sunt ca alea de altădată”.
Înainte de a pleca de la dumneaei, tanti Moni ne-a servit din „protocol” o pălincă de-ţi lua aerul, tare foc: „Hai! E bună la digestie!”, ne-a spus. A gustat-o şi apoi, firesc, a urmat încă o jumătate de oră de poveşti şi amintiri. Ne-am despărţit ca doi vechi prieteni.
Pe drum, m-am gândit la cele discutate cu tanti Moni şi mi-am spus că ea reprezintă istoria reală, trecută şi recentă şi că ar fi un adevărat model de rezistenţă, credinţă şi loialitate. I-a fost credincioasă toată viaţa soţului ei şi a rezistat tuturor furtunilor care s-au abătut asupra ei într-un secol de viaţă, cu credinţă în viitor şi în Dumnezeu. De altfel, pe peretele sufrageriei avea un mic tablou moştenit de la bunicii ei, care, spunea tanti Moni, i-au fost un fel de ghid în viaţă, un tablou în care era scria cu litere mari: „Unde este sfinţenie şi credinţă, acolo este iubire. Unde este iubire, acolo este şi pace. Unde este sfinţenie, acolo este Dumnezeu. Unde este Dumnezeu, există de toate”.

Dorel LAZĂR

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Aiud Info și pe GOOGLE NEWS