A treia zi de „recluziune” la Penitenciarul de maximă siguranţă din Aiud, în cadrul proiectului „Liter-Art”.

Am uitat să vă spun că proiectul se desfăşoară în parteneriat cu încă două penitenciare. Unul din Sicilia (Italia) şi celălalt din Ungaria. În cea de a doua zi a derulării proiectului nostru, echipei i s-a alăturat încă un membru: prof.univ.dr. Dorel Găină (colegul meu de „celulă”), de la Universitatea de arte şi design din Cluj-Napoca. Acesta nu numai că ne-a propus nişte teme provocatoare şi mobilizatoare (dialoguri pe conturul mâinilor, ochi cu aripi, versuri în duet etc.) dar ne-a şi ajutat la o mică… evadare. Prin urmare, ieri am fost „învoiţi”, eu şi Ştefan Balog, preşedintele Fundaţiei Inter Art, să-l însoţim pe  profesorul Găină la Cluj, unde a avut loc o expoziţie de fotografie artistică şi transfotografie, realizată de studenţii săi (inclusiv masteranzii), într-un spaţiu neconvenţional, dar încântător: un aşa-zis „Reactor de creaţie şi experiment”. Expoziţia a fost creată pe tema „Oraşele invizibile – un omagiu lui Italo Calvino”. Apoi am revenit la puşcăria noastră… Iar pe lângă maestrul Dorel Găină, am mai fost însoţiţi la activităţile proiectului, pentru scurt timp, de către Jean Francois Barlet, de la Asociaţia „Cusset – Aiud Echanges”.
Apropo. Deşi au trecut doar trei zile de când ne aflăm aici, spaţiul deja devine apăsător. Atmosfera este însă una laborioasă, destinsă şi creativă. Dar oricât am fi de conştienţi de faptul că noi nu avem de ispăşit nicio pedeapsă şi că, în principiu, putem abandona oricând proiectul şi să ne întoarcem acasă, tot există acea atmosferă de încordare tăcută, care se simte dincolo de ziduri şi de gratii, respectiv pe culoarele secţiilor de maximă siguranţă, unde deţinuţii stau toată ziua în camere, exceptând orele de plimbare într-o curte interioară, foarte bine păzită. Pe deasupra, uneori auzim deţinuţi răcnind sau înjurându-se (de astfel de „politeţuri” au parte şi gardienii, aproape zilnic). De fapt, orice om dotat cu sensibilitate umană simte un fior rece pe şira spinării atunci când trece de porţile închisorii. Când acestea se închid în urma ta, eşti brusc într-o altă lume. Cu momentul de predare a telefoanelor şi a oricăror unelte ce pot fi folosite ca arme, precum şi a cardurilor de memorie şi a aparatelor de stocare de date şi imagini de orice tip, ne-am obişnuit. (Aparatele foto cu care intrăm şi cardurile lor au seriile trecute pe un document aprobat de conducerea penitenciarului şi sunt verificate zilnic. Cu alte aparate nu avem voie să intrăm.) Dar, în ciuda atitudinii politicoase a cadrelor angajate ale penitenciarului, momentul trecerii prin „filtru” către zona de maximă siguranţă este, încă, oarecum jenant pentru noi. Scoatem tot ce avem prin buzunare, ne dăm jos curelele şi ne ţinem nădragii cu mâinile, dacă poarta „piuie” suntem scanaţi cu atenţie… iar prin acest „filtru” trece toată lumea. Bărbaţi şi femei. Fără excepţie. Inclusiv cadrele penitenciarului. Chiar şi directorul adjunct Ciprian Sabău, care ne însoţeşte atunci când nu e ocupat cu alte probleme, trece, ca şi noi, prin acest „ritual” zilnic de filtrare!
Dar, după cum v-am obişnuit, vă prezint astăzi un nou caz. Este vorba despre Aurel Bleahu, zis „Balaurul”, originar de pe lângă Sighişoara, în vârstă de 58 de ani, care a trăit o zguduitoare dramă de familie. El a fost multă vreme pădurar, apoi a început o afacere pe cont propriu: agricultură şi transport internaţional. Este căsătorit şi are patru copii. Se vede că a fost un om cu o constituţie fizică impresionantă, chiar dacă acum umblă în cârje. Are braţe zdravene şi umeri vizibil foarte puternici (puţini reuşesc să-l învingă la „skandenberg”). Pe deasupra, este un om educat, un om cu un bagaj impresionant de cultură generală, cu care îţi face realmente plăcere să stai de vorbă. Cazul lui este cutremurător. Avea un frate mult mai zdravăn fizic decât el, dar care era, prin natura firii sale, un individ aventuros. Un frate care fusese luptător în Legiunea Străină şi care a participat la competiţiile de arte marţiale în celebra competiţie K1! Deci, un om care putea ucide un alt om cu mâinile goale, cu uşurinţa cu care noi am gâtui un pui de pasăre. Poate că a şi făcut asta, prin ţările şi prin locurile pe unde a fost purtat de demonul său, aventurier. „Acum… Dumnezeu să-l ierte”, şopteşte resemnat „Balaurul”. „Ce s-a întâmplat cu el?”, l-am întrebat. „L-am împuşcat!” zice Bleahu. „Accidental?” insist eu. „NU!” Rămân gură-cască în faţa unei declaraţii atât de seci. Un om care afirmă, fără nicio emoţie aparentă, că şi-a împuşcat propriul frate este ceva ce te înfioară, fără să vrei. Dar povestea lui Aurel Bleahu – „Balaurul” nu este atât de simplă precum pare. Secretul acestui omor este şi mai groaznic. Se pare că fostul luptător în Legiunea Străină şi karateka, în calitatea sa de unchi, a reuşit să abuzeze de intimitatea fiicei lui Bleahu. Deci de propria lui nepoată. Neştiutoare şi temătoare, fata nu a spus nimănui nimic. Dar unul dintre fraţii ei a aflat cumva şi a ameninţat că dă totul în vileag. Unchiul s-a supărat şi l-a ameninţat pe nepotul său că-l omoară. „Balaurul” afirmă că ar fi şi făcut acest lucru, chiar în faţa lui, dacă el nu lua decizia de a-şi apăra copilul cu orice preţ. Astfel, a pus mâna pe arma de vânătoare (avea permis pentru armă de peste 20 de ani) şi şi-a împuşcat fratele, ca să-şi salveze fiul de la o moarte sigură, în mâinile acestuia. Interesant (şi cred că acest caz ar trebui studiat cu atenţie de specialiştii în Drept Penal) este faptul că omorul s-a petrecut în iarna anului 2007, iar la reconstituire procurorii au ajuns la concluzia că a fost „legitimă apărare”, „Balaurul” nu a fost nici măcar reţinut, dar în anul 2011 a fost arestat, judecat şi condamnat la 17 ani de închisoare. Cum s-a petrecut asta, mie mi-e greu să pricep, dar mă voi lămuri din discuţiile cu omul şi, eventual, cu vreun specialist. Atât, deocamdată. Pe mâine, stimaţi cititori!

Ioan HĂNŢULESCU