Situată la jumătatea drumului dintre Aiud şi Valea Arieşului, în imediata apropiere a satului Colțeşti, din comuna Rimetea, Cetatea Colțeşti, sau Castelul, aşa cum îi mai spun localnicii, este o ruină cu un trecut efervescent, ce aduce din negurile timpului o legendă deosebită.

Este situată pe un colț de stâncă, pe care curioşii care vor să viziteze cetatea trebuie să urce o pantă deosebit de abruptă şi să se cațere pe ziduri, însă odată ajunşi acolo, sus, au parte de un peisaj deosebit.
Se spune că cetatea ar fi fost construită în anul 1296, de către subvoievodul (viceregele) Thoroczkay, având ca scop de apărare şi refugiu, însă adevărul este că legendele îi învăluie trecutul în negurile vremii. Legenda spune că motivul construcției acestei cetăți l-au reprezentat hoardele de tătari, care au prădat în câteva rânduri ținutul, şi că, de comun acord cu subvoievodul Thoroczkay, locuitorii din Rimetea şi Colțeşti au ridicat cetatea pe o stâncă de calcar înaltă, astfel încât să fie cât mai greu de cucerit. Pe turnul nordic mai există în prezent o inscripție în care se atestă faptul că aceasta ar fi fost construită pe timpul şi la cererea familiei Thoroczkay, familie căreia, după confiscarea cetății de către Matei Corvin (1470), îi revine în proprietate, în anul 1510.
Declinul şi căderea în ruină a cetății din Colțeşti a început în anul 1514, când a fost devastată de țăranii lui Gheorghe Doja, dar lovitura de grație i-a fost dată de trupele imperiale austriece conduse de generalul Tiege, care la 1713 distrug bună parte din cetate, motivul fiind faptul că familia Thoroczkay şi locuitorii din zonă s-au opus anexării Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic.
Legendele spun că cetatea de la Colțeşti ar fi avut o „soră geamănă”, o altă fortificație identică, situată la o distanță de aproximativ patru kilometri distanță, şi că între cele două fortificații ar fi existat un tunel care le facilita comunicația fără ca vrăjmaşii să ştie. Tunelul, spune legenda, ar fi avut şi o a treia intrare, aproximativ pe la mijlocul distanței, care ar fi avut ieşirea undeva prin satul Colțeşti. Legenda transmisă peste vremi, din generație în generație, spune că ultimul stăpân al cetății ar fi fost contele Truczko Iles, omul care stăpânea tot ținutul şi care era proprietarul terenurilor agricole, al minelor de fier, pe atunci pline de minereu şi al unei podgorii întinse din care în fiecare an făcea un vin cu care se mândrea în fața nobilimii transilvănene. Se spune că Truczko Iles ar fi avut o pivniță imensă, o cramă, în care-şi ținea butoaiele şi ulcioarele cu vin nobil, la care ținea foarte mult şi că această pivniță comunica cu acel tunel ce lega cele două fortificații, cetatea Colțeşti de „sora geamănă”. Și se mai spune că Truczko Iles ar fi avut o fiică, pe nume Enikö, deosebit de frumoasă, la care ținea şi pe care o iubea ca pe ochii din cap, fapt pentru care, în vremuri de pericol, o ascundea cât mai bine. Unii spun că aceasta ar fi fost ascunsă inclusiv în galeriile minelor de fier care străbăteau în lung şi în lat subsolul din zonă. În timpul unui atac asupra satului Rimetea, contele Truczko Iles ar fi ascuns-o pe fiica sa, Enikö, împreună cu femeile şi copiii din zonă, în tunelul de legătură dintre cele două cetăți şi că el ar fi plecat cu bărbații la luptă să oprească năvala duşmanilor. Atacatorii i-au măcelărit trupele, iar contele, înconjurat de câţiva mineri, ar fi reuşit să se retragă în pădurile care înconjurau zona. Enikö, văzând că nu primeşte veşti de la tatal său, ar fi plecat din pivnița cu vinuri şi ar fi străbătut tunelul până la castelul de pe dealul Secuiului, unde a ieşit şi, spre ghinionul ei, a dat peste atacatorii care ocupaseră fortăreața. Legenda spune că Enikö, speriată fiind că tatăl său ar fi fost ucis, iar zona invadată, s-a aruncat de pe zidul castelului şi lovindu-se de stânci, şi-a găsit sfârşitul, iat tatăl său, contele Truczko Iles, după ce a recucerit castelul, a aflat de tragedie şi a murit de supărare, dar nu înainte de a astupa toate intrările în tunel.
Se spune că după moartea contelui, castelul ar purta un blestem, respectiv că toți cei care vor să caute intrările în tunel pentru a ajunge la vinurile lui Truczko Iles sunt sortiți pieirii. Oamenii zonei spun că, după moartea lui Truczko Iles, un singur om cunoştea taina intrării, însă era legat de un jurământ să păstreze cu sfințenie secretul, cu care s-a şi dus pe lumea cealaltă. Bătrânii satului spun că şi la această oră, fantoma Enikăi, fiica lui Truczko Iles, mai tulbură din când în când liniştea nopților şi că aceasta ar păzi cu strășnicie vinurile din pivnița tatălui ei, omorând pe oricine ar încerca să ajungă la ele. După cum povestesc bătrânii satului, în urmă cu câteva zeci de ani, au fost câțiva curioşi care au vrut să intre în tunel prin accesul astupat din ciudatul castel, dar unii au murit în condiții misterioase, iar alții, speriați, au plecat cât au putut de repede din zonă. Cu toată istoria ei seculară şi, mai ales cu toate că se află în imediata apropiere a gospodăriilor satului, foarte puțini dintre locuitori sunt interesați actualmente cu adevărat de istoria Castelului Truczko, de faptul că el există în legende care atestă că pe Dealul Secuiului s-au întâmplat multe lucruri învăluite în mister, la fel cum enigmatică este aşa-zisa apariție nocturnă a fiicei contelui Truczko, nefericita Enikö, pe care nimeni nu spune că a văzut-o, însă toți ştiu că există. La fel şi oficialitățile.
Sătenii spun că nu-şi aduc aminte să fi văzut vreodată pe cineva că intervine şi face lucrări de consolidare a ruinelor, sau de punere în valoare a acestui castel. În afară de faptul că administrațiile locale, județene sau naționale au clasificat ruinele castelului ca fiind un monument de patrimoniu (AB-II-m A-00208), nimeni nu a făcut nimic pentru conservarea sau valorificarea lui, doar un mic investitor din municipiul Aiud, care, proprietar fiind pe un teren din apropiere, îngăduie diverselor asociații şi fundații să organizeze aici tabere temporare pentru tineret, în timpul cărora castelul, desigur, este ținta tuturor.

Dorel LAZĂR